In cautarea identitatii prin Muntii Sureanu


In decembrie 1995, fiind prezent la “Lira Aradeana” de la Moneasa, am ramas fascinat de cateva poze facute de cei din clubul de turism “Banda Rosie” Arad. Mi-a placut mai ales o poza. Ea surprinde o picatura de apa care se imprastie la contactul cu o stalacmita. De atunci, mi-am propus sa realizez si eu, macar o fotografie asemanatoare ca si calitate sau continut… Cu trecere anilor, am avut ONOAREA sa cunosc realizatorul acelor poze: PAUL IONESCU. Fiecare dintre noi, faceam parte din cluburi si grupuri diferite care mergeau la munte sau in natura si ne intalneam doar la prezentari media. Paul a fost unul dintre cei care m-a incurajat in derularea expeditiei/ascensiuni pe vf. Uhuru de 5895m din masivul Kilimanjaro. Chiar daca planuisem de mai multe ori sa facem o iesire prin tara, au aparut diferite situatii care ne-au impiedicat sa le realizam. Dar, pana de curand…

“Liantul” dintre mine si Paul s-a ivit prin intermediul celui cu care am realizat ascensiunea pe vf. Uhuru, in primul rand PRIETENUL, jurnalistul aradean ADRIAN MOLDOVAN. Dorind sa realizeze o filmare intr-un loc inedit de prin tara, pentru emisiunea “Jurnal de vacanta” prezentata pe postul de televiziune WEST TV, mi-a propus sa facem o iesire. Chiar atunci aflasem de la Paul, ca doreste sa merga in muntii Sureanu, pentru a urca in satul Ursici, situat in apropierea orasului Calan. Luand legatura unul cu celalant, am stabilit sa facem o iesire impreuna, fiind insotiti de CORINA, prietena lui Paul.

Ziua de 02.04.2011 se anunta destul de neprietenoasa in ce priveste vremea, dar chiar si asa, planul de iesire fiind facut, am pornit spre muntii Sureanu pe la ora 07:00 dimineata. Cu masina am facut 02:30 h pana la poalele muntilor Sureanu, in satul Luncani, cunoscut poate sub denumirea Piatra Rosie, deoarece pe Dealul Piatra Rosie sa descoperit o cetate geto-dacica. Nu ne-am plictisit in masina, deoarece am avut parte sa descoperim, eu si Adi, cate locuri si detalii inedite stie Paul din aceasta tara. Mai ales, m-a fascinat detaliile legate de ai nostrii stramosi, DACII. Satul Ursici este situat sus, pe un platou de munte, iar acolo se poate ajunge cu masina, recomandata a fi de “teren accidentat”, pe un drum forestier. Exista si posibilitatea parcurgeri pe jos, a unor poteci nemarcate si stiute doar de oamenii locurilor. Optam pentru cea de-a doua varianta, doar ca nu stim pe unde sa o luam.Discutam cu un om al locului de aceste poteci, acesta fiind mirat ca nu vrem sa urcam cu masina pana sus…?!? Neprimind informati prea bune, ne continuam drumul prin satul Luncani si ne oprim la o casa mai aranjata, unde dam din intamplare de o persoana destul de cunoscuta. Acesta gasise cu ceva timp in urma, inainte de 1989, o punguta cu 280 de “kosoni” pe care ia predat autoritatilor din acele vremuri. Dupa ce am zabovit putin timp la discuti si am primit cateva detalii despre cum putem ajunge in satul Ursici, ne-am continuat drumul cu masina pana in locul de unde urma sa urcam catre sat. Ne lasam masina langa fostul atelier satesc devenit intre timp o ruina. Am stat la discutii pentru putin timp cu un alt localnic care isi avea casa in apropiere. Dupa ce ne-am luat rucsacii din masina si pregatit aparatele foto sau video pentru a le avea la indemana, pornim spre satul Ursici.

Dupa 100 m de la locul unde am lasat masina, am parasit drumul care strabate satul Luncani lunad-o la dreapta pe o vale pe un drum paralel cu cursul unui parau, care pe unele locuri ne incanta privirile prin unele caderi mici de apa. Drumul care ne duce catre satul Ursici, pare destul de circulat de masini, ajungand sa aflam si de ce… Mai sus ne intalnim cu doi taietori de lemne, unul dintre ei ne-a spus ca este padurarul din zona, dar nu am inteles un lucru… De ce ai ascuns dujba de noi si te-ai uitat lung la aparatele foto si camera de filmat ??? Oricum, fiind prevazator, am ascuns camera foto (unui prieten i-a fost sparta camera foto de catre un taietor de lemne, intr-o alta parte de tara). Intre timp ce urcam pe aceasta vale, Paul ne-a atras atentia, asupra formei pe care o are un varf de deal/munte din fata noastra. Dealul/muntele, mai ales varful, fiind perfect ascutit si de forma unei piramide ?!? Dupa ce am trecut de “iubitori de copacii”, parasim drumul forestier si valea, urmand sa urcam printr-o culme pana la satul Ursici. Observam inca din vale, ca natura este putin mai intarziata in aceasta zona, de-abia acum rasarind primele flori. Fascinant este si peisajul din zona, de aceea ne oprim din loc in loc, pentru a face poze sau a filma. Urcarea este placuta si cu un farmec aparte, fata de acele trasee marcate si umblate de prin alti muntii, in care intalnesti oameni la tot pasul. Chiar facusem o gluma legat de acest lucru… Sa fi in fata tuturor si sa te intalnesti cu o persoana care coboara pe jos sau calare, avand cativa desagi la el, sa-ti ureze doar binete si drum bun. La reintalnirea cu grupul din care faci parte, sa-i intrebi pe acestia, daca le-a spus ceva mai mult acel om, iar intre grupul sa se uite mirati la tine si sa te intrebe… “Care om, ca pe langa noi nu a trecut nimeni ?!” Acesta a fost sentimentul pe care l-am simtit pe aceasta urcare. Zarim deja unele case sau animale domestice, cu cat ne apropiem de platoul unde se afla satul Ursici. Intre timp ce ne apropiem de sat, intr-un vechi  loc de popas, Paul a gasit intinsa pe pamant o cruce din lemn, ce parea foarte veche, dupa unele semne ce se distingeau pe partea din fata si laterala a crucii. Paul a venit cu ideea de a ridica in picioare crucea si am avut parte de o surpriza… Pe partea care a stat si a avut contact cu pamantul, crucea a pastra anumite motive traditionale romanesti, care erau sculptate si vopsite in rosu. Nu sunt in masura sa-mi dau cu parerea ce reprezinta aceste semne sau cat sunt de vechi, dar faptul ca le-am descoperit si vazut pe acea cruce din lemn, cu ajutorul intuitiei lui Paul, m-a facut sa ma gandesc si sa privesc cu alti ochii acel loc pierdut in munte si natura. Am incercat sa-mi pun cateva intrebari si sa caut raspunsuri, dar toate nu isi gaseau rostul. Cum, de ce, cine, cand… ?!? Am lasat crucea sprijinita intr-un bat si ne-am continuat urcarea. Ne-am mai oprit din cand in cand pentru a face poze sau filma peisajele si casele care se zaresc printre copacii care asteapta sa inverzeasca.

Iata-ne in platoul satului Ursici, care este situat la aproximativ 1100 m altitudine. Se pare ca fiecare familie detine propriul sau varf de munte pe care si-a construit cel putin o casa, intreaga gospodarie fiind imprejmuita. Pe langa drumurile principale sunt garduri din trunchiuri de copaci, dand locului si satului un farmec aparte. Vantul adie putin, pasarerele isi fac auzita prezenta, peste tot renaste natura… iar in departare putem zarii muntii Retezat si varfurile mai inaltate ale muntilor Sureanu, inca acoperiti de zapada. Scopul acestei incursiuni in satul Ursici, este de a descoperi oamenii locurilor si povesti din timpuri demult apuse, de aceea pornim prin sat pentru a gasi pe cineva cu care sa discutam. Pe varful de munte din “apropierea” locului de unde am iesit pe platou, zarim o casa si ceva miscare pe langa ea. Ne indreptam pasi intracolo, oprindu-ne pentru putin timp la scoala din sat, din pacate acum parasita. Desi este din lemn, are geamuri de termopan si usa din metal, iar in interior se poate vedea ca cineva mai trece din cand in cand pentru a o ingriji. Se pare ca clopotelul nu a mai sunat de doi ani, doar un afis mic anunta ca in acest loc este “sectie de votare”. Putin nostalgici, parasim vechea scoala… indreptandu-ne spre o gospodarie frumos aranjata. Dupa un “Buna ziua” din parte lui Paul, intru alaturi de el in curtea mare a gospodariei pentru a sta putin de vorba cu proprietarii. Corina si Adi nu au mai intrat in ograda, deoarece s-au speriat putin de doi catei ciobanesti care incepusera sa ne latre. Prin urmare, mi-a revenit sarcina de a purta la mine un microfon, cu care sa se faca auzita convorbirea pe care o va purta Paul cu vreo persoana, ramanand ca Adi sa filmeze de la distanta cu camera video. Ne-am apropiat de o mica gradina, in care am gasit o localnica intre doua varste, care sapa pamantul. Paul a inceput o discutie cu cea care era proprietara gospodariei. Am simtit atat eu cat si Paul, ca exista o retinere in a purta o discutie cu noi din partea localnicei. Chiar daca Paul are acel placut har de a discuta cu oameni locurilor, detalii mai amanuntite precum modul in care traiesc, de unde provine numele satului, credinta pe care o impartasesc, ce fac in caz de boala… nu am primit. Toate raspunsurile venite de la localnica, erau scurte si directe, parca dorind sa plecam de prin acele locuri si sa uitam de ei. M-a amuzat faptul, ca localnica a ramas putin mirata ca nu am ajuns sus cu masina noastra, precizand ca oamenii de prin acele locuri au doar “masini de teren”. Asta este, cu ce avem… Ne luam ramas bun de la acesta localnica si pornim in cautarea altei gospodari si a cuiva mai comunicativ. Ajungem inapoi la Adi si Corina, care se delectau cu mangaiatul si vorbitul cu doi magari… nu eu si Paul. Mai ales Corina a rams fascinata de aceste doua animale, despartindu-se cu greu de langa ei. Descoperim pe un al varf de munte, o alta casa si ne indreptam pasi spre ea. Dar dupa atata umblatura si mai ales de la aerul curat, foamea isi spune cuvantul. Cautam un loc de popas, si surprinzator… gasim o masa veche de lemn cu doua bancute. Din iesirilor mele pe munte sau natura, am invata ca o masa calda este totdeauna binevenita, asa ca mi-am pregatit o fasole de la conserva pe mini-primusul meu. In timp ce savuram fiecare dintre noi mancarea, zarim o persoana care se apropie de noi. Dand din nou “Ziua buna”, Paul a incercat sa poarte o discutie cu aceasta persoana, un cioban de prin acel loc, dar fiecare raspuns al sau la intrebarile lui Paul este la fel “Eu nu stiu ?!?”. Fiind cu foamea astamparata, pornim din nou prin satul Ursici. Ne oprim la o mica gospodarie si dupa ce am batut la poarta, a iesit o localnica pentru a “sta de vorba” cu noi. Am mentionat intre ghilimele faptul ca a stat de vorba cu noi, deoarece a avut aceasi reactie ca si celelalte doua persoane cu care ne-am intalnit mai devreme. Mai mult decat atat… ne-a mentionat sa nu o fotografiem sau filmam ?!? Aproape aceleasi intrebari iau fost adresate acestei persoane de catre Paul si la fel am primit “raspunsurile”, scurte si la obiect. Dar s-a aratat foarte interesata cand Paul a pomenit de posibilitatea de a cumpara o casa prin acele locuri, oferindu-i varianta de a cumpara chiar acea gospodarie cu tot terenul aferent, din cate ne-am dat noi seama, tot varful de deal/munte cu padure cu tot… Fara a avea parte de un dialog si un rezultat al discutiei despre ce ne-ar fi interesat, am intrebat-o daca am putea gasi pe cineva mai in varsta prin satul Ursici. Ne-a indrumat spre o gospodarie situata putin mai jos, acolo aflandu-se o femeie de 79 de ani si un barbat de 85 de ani. Poate asta este sansa noastra de a afla ceva, de a afla IDENTITATEA. Ajungem la gospodaria cu pricina si dupa ce ne-am facut simtita prezenta, a aparut o batranica. Aflam ca dansa, este cea despre care ne-a spus ultima persoana cu care am sta la discutii. Si este altceva… putem sta la discutii cu dansa. Aflam ca satul si denumirea lui se pierde in negura timpurilor demult apuse si nimeni nu mai stie exact de unde i se trage numele; oamenii locurilor nu mai folosesc leacuri traditionale sau dupa cum se spune “babesti”; credinta fata de DUMNEZEU este prezenta, doar ca la biserica trebuie sa coboare in satul Luncani, iar preotul vine doar de doua ori pe an; mortii sunt ingropati in spatele gospodariei; nu prea stiu si nu le pasa despre cine este presedintele Romaniei… este o lume aparte, doar a lor. Paul a intrebat-o, daca nu cumva numele satului se trage de la femei care faceau vraji sau farmece, care urseau destinele oamenilor??? Raspunsul a venit putin neastepta… Au fost pe vremuri astfel de femei !!! Cu voia dansei, Paul ia facut cateva poze (Paul ne-a spus ulterior ca batranica s-a inseninat si putin imbujorat). Decidem sa coboram catre satul Luncani, rostul nostru prin aceste locuri nu este tocmai bine vazut si simtim ca le-am fi incalcat si tulburat intimitatea. Primind ultimile sfaturi in legatura cu poteca pe care urma sa coboram, cu un ramas bun adresat dansei, mai privim o data la acest loc uitat de timp si ne pregatim sa plecam. Poate peste cativa anii satul Ursici va disparea, deoarece aici, in linistea muntelui si a naturii, acesti oameni nu au lumina electrica, scoala si biserica, cei cativa copii se vor duce pe la orase… se va risipi si ultima farama de URMASI AI DACILOR.

Daca poteca de urcare spre satul Ursici parea putin umblata, poteca pe care coboram este nebatuta de picior de ceva vreme. Cat de frumoasa si salbatica este padurea prin care cobora! Liniste si doar din cand in cand adie vantul printre copacii sau auzim ciripit de pasarele. Ne-am fi asteptat atat la urcare cat si la coborare sa zarim (poate in cel mai fericit caz, sa vedem) si ceva animale salbatice, dar… poate si ele nu isi gasesc locul prin aceste paduri uitate de timp. Dupa o coborare placuta si sustinuta prin acest loc atat de aparte, ajungem intr-o vale care pare a fi fost folosita intens, marturie fiind un pod din beton, acum partial prabusit si acoperit cu muschi de pamant. Valea care duce spre drumul principal leaga satul Luncani de satul Ciclovina. Este frumoasa si salbatica, pe paraiasul din apropiere formandu-se mici caderi de apa. Ajungem la drumul principal in apropierea unei troite si avem doua posibilitati: de a ne continua “aventura” prin muntii Sureanu si a mai vedem ceva prin zona sau sa ne intoarcem la masina si sa pornim spre casa. Deoarece materialul filmat pentru eminsiunea lui Adi, nu este cum s-ar fi astepta Adi, Paul ne propune sa mai vizitam cascadele si pesterile de la Cioclovina. Eu si Adi am acceptat cu bucurie sa vedem alte locuri inedite.

Pornim spre dreapta spre satul Cioclovina, trecem pe langa cateva case si ajungem la o bifurcatie, de unde o luam din nou la dreapta si incepem sa urcam. Zarinm cateva stanci si pereti pe capatul unei vai. Spre acel loc ne vom indrepta si noi. Dar pentru a vedea cascadele trebuie sa parasim drumul principal si la o bifurcatie sa facem la dreapta… se pare ca toate drumurile de interes o iau la dreapta ?!? Nu departe de drum, se ivesc cascadele. Nu sunt inalte aceste cascade, dar frumusetea mantiei de apa care coboara peste pietre si muschiul verde, le fac deosebite. Sunt mai multe, de aceea eu voi urca pe cursul paraiasului care vine de sus, din pestera Cioclovina cu Apa si care formeaza aceste cascade. Doar eu voi urca pe paraias pentru a le vedea si fotografia aceste cascade, Adi si Paul urmand sa urce spre pestera Cioclovina cu Apa, pe poteca din stanga cascadelor si a paraiasului. Desi urcarea a fost mai dificila, deoarece prin unele locuri a trebuit sa ma catar pe pietre, a fost foarte interesant si frumos sa vad si celelalte cascade de pe cursul paraiasului. Dupa ce am trecut de ultima “mare” cascada, am ajuns intr-un loc parca desprins din povesti. De jur-imprejur, stancile si peretii de piatra formeaza parca un sanctuar, iar in interiorul acestuia se aude doar zgomotele de la cascade. Pentru un timp, am ramas locului pe o piatra si am ascultat natura, muntele, vantul si zgomotele cascadelor, asteptand sa se iveasca ACEL “CINEVA”, din timpuri demult trecute… Poate fiecare dintre noi am avut parte de asa ceva ?!? Adi si Paul vazand ca doar stau si nu fac nimic, m-au strigat, deoarece au crezut ca m-am lovit. Dupa ce le-am confirmat ca sunt bine, am continuat urcarea catre pestera Cioclovina cu Apa, ajungand aproape in acelasi timp cu Adi si Paul. Intrarea in pestera este mare, avand o prima sala la care se ajunge prin partea stanga, dupa ce se trece peste cateva stanci. Din aceasta sala se ajunge pe un hol, dupa care se urca pe partea stanga prin catararea unei stanci. Se poate trece si prin apa, daca se dispune de echipament de speologie sau nu va este frica sa va udati, desi apa este rece. Pe acest hol am ajuns doar eu si Adi, Paul ramanand a ne ajuta la intoarcere si pentru a fi sigur ca ne intoarcem. Oricum, mai mult de acest hol nu putem inainta, deoarece nu avem decat lanterne frontale. Ar fi trebuit sa trecem prin apa si o mica cascada care vine din o alta galerie, plus de acesta, nu stim detalii despre pestera (cat de lunga si dificila este, cate galerii are…) si este destul de tarziu, iar soarele apune. Dar chiar si atat cat am inaintat, am putut vedea, fotografia si filma o frumoasa pestera. Ne-am intalnit si cu cativa lilieci, care isi gasisera adapost prin aceste locuri. Cu parere de rau, mai ales pentru Adi (speologia este marele lui hobby), a trebuit sa ne intoarcem spre Paul si iesirea din pestera. In apropiere se afla pestera Cioclovina Uscata, dar ar trebui sa ocolim destul de mult pentru a o vedea, ramanand doar optiunea de a patrunde prin tunelul care duce catre ea. Macar atat… dar tunelul este inchis cu o usa de metal si ferecata cu o “cheie tiganeasca”. In pestera Cioclovina Uscata, a fost cel mai mare zacamant de guano din Europa, de aici extragandu-se o cantitate importanta din acest ingrasamant natural. Dupa ce ne-am reintalnit cu Corina, care ramasese in urma noastra, in timp ce eu, Paul si Adi urcam spre cascadele si pesterile Cioclovina, coboram spre satul Luncani , unde am lasat masina. Seara se lasa incet peste noi, dar nu ne facem griji, mai mult decat atat… ne oprim la un popas cu masa si bancute, pentru mai manca ceva. In acest loc mi-a placut mesajul adresat drumetului, de pe placa de marmura de la izvor (voi reda aproximativ ce este scris): “Regele dac Decebal, a trecut prin aceste locuri si si-a potolit setea cu apa acestui izvor”. Dupa ce ne-am astamparat foamea si setea cu buna apa de izvor, ne continuam drumul. A inceput sa ploua putin, dar… ce mai conteaza acum, am fost intr-un loc UITAT DE TIMP. Am ajuns la masina pe la ora 21:45, ne-am pus bagajele in masina si la drum catre Arad.

Drumul de intoarcere a fost mai lung, deoarece sa lasat noaptea si ploua, suntem destul de obositi, si am facut mai multe opriri pentru a nu adormi, mai ales Adi. Pe usa casei am intra la ora 01:15. Sunt obosit, dar gandurile sunt la muntii Sureanu, locurile STRAMOSILOR NOSTRI, DACII.

            PS. Accesand informatii despre satul Ursici, am aflat si motivul pentru care unii oamenii erau fara chef de vorba si nu doreau a fi fotografiati sau filmati. Din dorinta de ai ajuta, au fost organizate actiuni umanitare prin ajutorare cu alimente sau haine, de catre anumite organizatii particulare sau oameni care au auzit de problemele lor. Au aparut articole in presa si/sau imagini filmate, unele dintre acestea, poate, fara a fi pe placul oamenilor din satul Ursici. Poate de aceea, Corina, Paul, eu si Adi, am fost priviti cu suspiciune…

Pe aceasta cale, VA CER SCUZE, VOUA, OAMENILOR LIBERI DIN NEAMUL DACILOR, pentru incalcarea LINISTI.

Anunțuri

About CODmunte - "Japan"

Pasionat de natură, munte şi fotografie. Incerc sa ma fac util si cu placut, prin ceea ce am vazut sau auzit.

Posted on 01/06/2011, in Sureanu, muntele stramosilor nostrii, DACII. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: