ARTICOL. Ultima parte din istoria primelor ascensiuni reusite a varfurilor de peste 8000m, anul 1960 – vf. DHAULAGIRI 8172m si anul 1964 – vf. SHISHA PANGMA 8013m


DHAULAGIRI 8172m

DHAULAGIRI 8172m

13. Pentru a putea atinge prima oara VARFUL DHAULAGIRI – “MUNTELE ALB” de 8172m  a fost nevoie de mai multe tentative, acest varf fiind intrecut prin numarul tentativelor doar de catre varful Everest, dar si prin diferenta ca, pe varful Everest aceste tentative au inceput inca din anul 1921, iar pentru varful Dhaulagiri tentativele de ascensiune au inceput cu anul 1950.

O alta asemanare, dar din pacate negativa, in ce priveste tentativele de atingere a acestor doua varfuri de peste 8000m, a fost in victimele omenesti pe care le-au luat. 

<>  Varful Dhaulagiri a starnit interesul alpinistilor din intreaga lume, deabea dupa ce sau realizat cateva fotografii din timpul unui zbor cu avionul, pe care l-a facut prof. Arnold Heim in anul 1949.

<>  Primii care se indreapta spre acest varf ignorat de atata timp, dar atat de misterios si necunoscut,  au fost alpinisti francezi, din cadrul expeditiei organizate in anul 1950, la conducerea careia a fost desemnat Maurice Herzog. Va sunt cunoscute aceste detalii…??? Aceasta este expeditie franceza din anul 1950, fiind PRIMA EXPEDITIE CARE A REUSIT PRIN ALPINISTI DIN COMPONENTA EI, SA REALIZEZE PRIMA ATINGERE A UNUI VARF DE PESTE 8000m, VARFUL ANNAPURNA DE 8078m. Din ce motiv si cu ce scop se aflau alpinisti francezi la poalele acestor doua varfuri, am relatat la punctul referitor varfului Annapurna, in randurile care vor urma, se va face referire doar la cercetarea varfului Dhaulagiri, de catre francezi in anul 1950. Cercetarile intreprinse pe varful Dhaulagiri, pe trei trasee diferite, au dus la concluzia ca sunt prea tehnice si dificil de parcurs, deoarece pot pune in pericol viata alpinistilor, dar atingandu-se totusi, altitudinea de de peste 5000m. Aceasta eroare din partea francezilor, va influenta alte cinci expediti pe varful Dhaulagiri.

<>  Primi care fac cu adevarat o expeditie si ascensiune pe varful Dhaulagiri, sunt alpinisti elvetieni, care sa desfasurat in anul 1953. Conducatorul expeditiei a fost desemnat  maiorul Bernhard Lauterburg, avand in “subordine” alpinisti de valoare si cu experienta alpine, un doctor, 11 serpasi si multi porteri. Traseul parcurs de elvetieni pana la tabara de baza, a fost diferit de cel al francezilor, dupa multe incidente si cu mult efort din parte tuturor, tabara de baza este atinsa si instalata la altitudinea de aprox. 4000m, de unde elvetieni pornesc pe unul dintre traseele francezilor, incepand cu data de 25.05. Dupa doua tentative esuate de a continua traseul de ascensiune si gasirea unui loc pentru amenajarea taberei 6, cu ocazia ultimei tentative, din data de 29.05, alpinisti RUEDI SCHATZ si PETER BRAUN ating altitudinea de 7700m. Din cauza dificultati traseului pe ultima portiune, expeditia si alpinisti elvetieni trebuie sa se recunoacsa insinsi si nevoiti a se retrage de pe varful Dhaulagiri si din tabara de baza, plecand spre casa.

<>  Pana in anul 1953 doar alpinisti europeni (printre acestia inclunzand si pe “supusi” Coroanei Britanice), americani si japonezi au intreprins expediti in Himalaya. Marea le-a fost mirarea tuturor si mai ales a elvetienilor (care doreau sa faca o noua expeditie pe Dhaulagiri) cand permisul de ascensiune pe anul 1954 le-a fost acordat… argentinienilor. Toti priveau cu suspiciune si neancredere in abilitatile alpinistice si la mare inaltime pe care ar trebuit sa le posede alpinisti argentinieni, insa se “uita si omitea” faptul ca in America de Sud erau Anzii si cel mai inalt varf al lumii (dupa varfurile din Himalaya), varful Aconcagua de 6962m. Expeditia argentiniana era condusa de Fransisco Ibanez de doar 26 de ani, fiind insotit de alpinisti foarte bine pregatiti si excelenti alpinisti sau cataratori. Deplasarea pana la tabara de baza a decurs foarte repede si fara incidente din parte porterilor, doar argentinieni manifestandu-se prin certuri, betii si chiar mici rafuieli cu pistolul. Incepand cu data de 01.05, argentinieni incep ascensiunile pe acelasi traseu pe care urcasera si elvetieni cu un an in urma, ajungand la locul fostei tabere 5 fara probleme. Tabara 6 este amplasata la altitudinea de 7000m prin… dinamitare.  In data de 01.06, din tabara 7 aflata la 7550m altitudine, doua echipe separate pornesc intr-o recunoastre a traseului pe care urma sa-l urce in continuare. Inaintarea se face foarte greu, din cauza traseului dificil si foarte tehnic, ajungandu-se la ora 17:00 la altitudinea de 8000m, de unde argentinianul GERHARD WATZL cu serpasul PASANG DAWA LAMA si argentinianul ALFREDO MAGNANI cu serpasul ANG NYIMA, membri celor doua echipe, sunt nevoiti a se intoarce.

Retragerea de pe varful Dhaulagiri sa desfasurat cu unele incidente: serpasul Ang Nyima aluneca si se prabuseste, suferind unele traumatisme; serpasul Pemba Norbu are unele dintre cele mai grave degeraturi, la fel si restul membrilor expeditiei care sufera mai mult sau mai putin din cauza degeraturilor, dar cel mai grav incident este decesul conducatorului expeditiei argentiniene, Fransisco Ibanez, din cauza complicatiilor datorate degeraturilor.

<>  In anul 1955 expeditia a fost internationala (germano-elvetiana), dar sa intors invinsa de varful Dhaulagiri din cauza neantelegerilor aparute intre membri expeditie, a indeferentei in organizare din parte conducatorului expeditiei, germanul Martin Meier, dar se reuseste a se ajunge pana la altitudinea de 7400m. Ineditul acestei expediti a fost alimentatia vegetariana, expeditia purtand denumirea “Expeditia vegetariana himalayana germano-elvetiana”.

<>  Argentinieni se intorc in anul 1956 la poalele muntelui si varfului Dhaulagiri, cu o expeditie la conducerea careia a fost desemnat Emiliano Huerta.. Expeditia are un parcurs foarte bun pana la tabara de baza, la fel si in cazul traseelor si taberelor de altitudine, care sunt amenajate si instalate fara probleme. Insa, din cauza musonului care a sosit mult mai devreme prin zona, atacul final pentru a atinge varful Dhaulagiri nu se va mai da, alpinisti argentinieni fiind nevoiti a se retrage de pe munte si din tabara de baza, desi realizasera performanta de a trai 18 zile la altitudinea de 7500m si sa amenajat in continuare acest traseu cu corzi fixe, pana la altitudinea posibila de 7900m.

<>  Daca pentru anul 1957 nu sa arata interesata vreo exeditie in al atinge, in anul 1958 si-au aratat interesul foarte multe expediti, pana la urma avand prioritate si drept de ascensiune din parte guvernului nepalez, alpinisti elvetieni, sub conducerea lui Werner Stauble. Totul decurge conform planului: drumul pana in India, parcurgerea drumului pana la tabara de baza, amenajarea si instalarea traseelor sau taberelor de altitudine, dar… in timp ce trei echipe a doua persoane se aflau in tabara 6 (la 7550m altitudine), pregatite sa de atacul final pentru atingerea varfului Dhaulagiri, vremea se strica complect. A sosit musonul, cu viscol si vant puternic, alpinisti elvetieni fiind nevoiti sa renunte la varful Dhaulagiri, retragandu-se de pe munte si din tabara de baza.

<>  Daca pana in anul 1958, majoritatea tentativelor de a atinge varful Dhaulagiri sau dat dinspre nord (toate fiind fara sorti de izband din cauza vremii rele), o expeditie austriaca incearca in anul 1959 adordarea unui nou traseu pe partea nord-estica. Expeditia austriaca il are la conducere pe Fritz Moravec. Expeditia parcurge acelasi drum pana la tabara de baza, dar de aici incolo totul este diferit. Parcurgerea si amenajarea noului traseu pe partea nord-estica este necunoscut pentru toata lumea, dar chiar si asa, se reuseste pana la urma instalarea si amenajarea primelor tabere de altitudine. Pana la tabara 4 totul decurge normal, dar apoi survine decesul alpinistului Heini Roiss intr-un accident, stricarea repetata a vremii si surprinderea de catre o avalansa, a unor membri din expeditia austriaca, dar fara victime. Dupa indelungi eforturi, se reuseste instalarea si amenajarea ultimei tabere la altitudinea de 7450m, de unde se va da atacul final. La data de 25.05, alpnistul KARL PREIN si serpasul-sirdar PASANG DAWA, pornesc in atingerea varfului Dhaulagiri, dar sunt nevoiti sa se intoarca de la inaltime de 7800m, din cauza unui vant foarte puternic. Chiar daca cei doi mai au doua tentative in a atinge acest varf, se vad nevoiti intr-un final sa coboare la tabara de baza, din cauza vremii din ce in ce mai rea. Cum vremea nu da semne de schimbare, intrega expeditie austriaca se retrage de pe munte si din tabara de baza.

<>  Vestea nereusitei expeditiei austriece pe varful Dhaulagiri a “bucurat” mai ales pe elvetieni, care obtinusera autorizatia de ascensiune pentru anul 1960. La conducerea unei expediti internationale a fost desemnat Max Eiselin, media de varsta a alpinistilor fiind de 30 de ani, la fel  procedandu-se si in cazul serpasiilor. La sugestia unui alpinist dintr-o expeditie anterioara, deplasarea tuturor membrilor expeditiei pana in tabara de baza sa facut cu… avionul, acestia ajungand pana in acest loc rand pe rand. Dar acesta modalitate de a ajunge in tabara de baza, afecteaza pe toti: stari de voma, lipsa de somn si apetit de a manca, dureri de cap, toate aceste din cauza neaclmatizari treptate. Dupa ce toti membri expeditiei se aclimatizeaza, unii dintre acestia sunt transportati pana in saua nord-estica. tot cu ajutorul avionului, dar din cauza unor incidente aparuta la motorul avionului, cei trei alpinisti si patru serpasi din saua nord-estica, raman oarecum izolati de restul expeditiei. Printr-o foarte buna organizare, inaintarea pana in saua nord-estica a celorlanti membri a expeditiei se va face pe jos, acestia ducand si provizi pentru cei izolati. Dar ce au facut intre timp, cei trei alpinisti si patru serpasi din saua nord-estica?!? Vazand ca nimeni nu mai urca la ei, au inceput ascensiunile si amenajarea traseului sau a taberelor de altitudine, utima tabara fiind instalata la altitudinea de 7800m. Intr-un final, in dimineta zilei de 13.05 la ora 08:00, ultimul membru al echipei de “varf”, porneste in tentativa de atingere a varfului Dhaulagiri. Beneficiind de o vreme foarte buna, in jurul orei 12:30 alpinisti A. SCHEBERT, E. FORRER, K. DIEMBERGER, P. DIENER si serpasi NYIMA DORJE si NAWANG DORJE ajung pe varful Dhaulagiri.

Prima ascensiune a varfului Dhaulagiri in 13.05.1960. In poza Kurt Diemberger, Albin Schelbert, Ngawang Dorje and Nima Dorje, poza facuta de Ernst Forrer

Prima ascensiune a varfului Dhaulagiri in 13.05.1960. In poza Kurt Diemberger, Albin Schelbert, Ngawang Dorje and Nima Dorje, poza facuta de Ernst Forrer

Prima ascensiune a varfului Dhaulagiri  in 13.05.1960. In poza Peter Diener si Ernst Forrer, poza facuta de Albin Schelbert

Prima ascensiune a varfului Dhaulagiri in 13.05.1960. In poza Peter Diener si Ernst Forrer, poza facuta de Albin Schelbert

Este cel de-al 13-le varf de peste 8000m, care ste cucerit de catre om. Succesul expeditiei este complectat de ascensiunea si atingerea varfului Dhaulagiri, de catre alpinisti H. WEBER si M. VAUCHER in data de 23.05.

<>  PRIMUL ROMAN care A REUSIT SA AJUNGA PE VARFUL DHAULAGIRI este ALPINISTUL HORIA COLIBASANU, reusita realizata in anul 2007

SHISHAPANGMA - GOSAINTHAN 8013m

SHISHAPANGMA – GOSAINTHAN 8013m

14. VARFUL SHISHA PANGMA sau GOSAINTHAN – “LACASUL ZEILOR” de 8013m este ultimul varf de peste 8000m care a fost atins si cucerit de catre om, el fiind totodata si ultimul varf ca altitudine dintre cele 14 varfuri de peste 8000m.

<>  Inaltime sa “mica”, a fost motivul pentru care deabea in anii 1945 si 1946 oamenii sau apropiat si chiar au atins versanti nordici ai masivului.

<>  In anul 1949 sa desfasurat prima expeditie pe varful Shisha Pangma, la conducerea careia a fost desemnat H.W. Tilman. Cu toate ca vremea a fost foarte buna pentru ascensiuni, in cele trei saptamani nu sa reusit a se realiza vreo ascensiune mai importanta, expeditia hotarand sa se retraga.

<>  In anul 1950, dr. Toni Hagen si in anul 1951, Peter Aufschnaiter, au reusit sa fotografieze varful; primul din avion si cel de-al doilea de la 11 km de varf.

<>  Desi in anul 1952, dr. Hagen sa intors pentru a face o harta amanuntita a zonei, a facut si reusit sa ajunga pana la inaltimea maxima de aprox. 6000m.

<>  Insa nici Ausfschnaiter nu sta departe de varful Shisha Pangma, intorcandu-se in anul 1954 pentru a complecta harta lui Hagen, dar si descoperind o posibilia cale de ascensiune, dinspre nord-vest.

<>  In anul 1961, un grup a unei expediti chinezesti de cercetare si studiu a unor posibile trasee de ascensiune pe acest varf, a atins altitudinea de 7160m. La aceasta expeditie de cercetare si-au adus aportul peste 190 de persoane, dar care si-au facut o pregatire si un antrenamet foarte adecvat, pentru a forma o echipa de asalt a varfului Shisha Pangma.

<>  Deabea in anul 1964, se definiveaza expeditia chinezeasca, care avea drept obiectiv ascensiunea si atingerea Shisha Pangma, expeditia urmand a fi condusa de Hsu Ching. Expeditia dispunea de un echipament foarte bun si un numar foarte mare de alpinisti si porteri. Dupa ce jurul datei de 22.03 se termina cu amplasamentul taberei de baza, expeditia se imparte in doua grupuri: primul grup de alpinisti, cu rolul de a transporta materiale si de a amenaja si instala traseele sau taberele de altitudine pana la altitudinea pe 6900m; al doilea grup de alpinisti – “grupul de asalt”, cu rolul de a amenaja si instala traseul si taberele pana la altitudinea de 7700. Toate pregatirile in vedera atacului final au decurs fara mari incidente. In dimineata zilei de 02.05, cel mai experimentati alpinisti chinezi, pleca in doua grupuri spre a atinge varful Shisha Pangma. Inaintarea se face pe un ger patrunzator si pe o panta foarte inclinata (pe aceasta portiune are loc un incident, dar care se termina cu bine), se folosesc mastile cu oxigen pe ultima portiune si la ora 10:20 (din China), varful Shisha Pangma este atins pentru prima oara de… 10 oameni (cel mai mare numar de alpinisti care au urcat in aceiasi zi): HSU CHING, CHANG CHUN-YEN, WNAG FU-CHOU, CHEN SAN, WU TSUNG-YUEH, SONAM DORJE, CHENG TIEN-LIANG, MINMAR TRASHI, DORJE si TONTAN, acesti fiind alpinisti din grupul principal de asalt.

Prima ascensiune a varfului Shishapangma in 02.05.1964. In poza echipa chinezeasca

Prima ascensiune a varfului Shishapangma in 02.05.1964. In poza echipa chinezeasca

Intrega expeditie se va retrage treptat de pe munte, desi in taberele de la mare altitudine mai erau si alti alpinisti care ar fi putut ajunge si atinge varful Shisha Pangma, si care au fost lasati ca rezerve in caz ca alpinisti din grupul principal de asalt ar fi inregistrat un esec.

<>  PRIMUL ROMAN care A REUSIT SA AJUNGA PE VARFUL SHISHAPANGMA este ALPINISTUL ALEXANDRU GAVAN, reusita realizata in anul 2013

<>  Aceasta este o parte din ISTORIA CUCERIRILOR VARFURILOR DE PESTE 8000m.

Pentru detalii mai amanuntite despre aceste ascensiuni,

va invit a citi cartea

“HIMALAYA. CUCERIREA GIGANTILOR LUMII” sub semnatura autorilor M. BLEAHU, M. BOGDAN si GH. EPURAN.

CU RESPECT MA-NCLIN, pentru CEI CARE AU FOST PRIMII…

ACOLO SUS.


EU VISEZ,

MACAR SE LE VAD DIN TABERELE DE BAZA

Anunțuri

About CODmunte - "Japan"

Pasionat de natură, munte şi fotografie. Incerc sa ma fac util si cu placut, prin ceea ce am vazut sau auzit.

Posted on 12/09/2012, in HIMALAYA si KARAKORUM - ACOLO UNDE SE SFARSESC CEILANTI MUNTI DE PE TERRA and tagged , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: