ARTICOL. 7 SUMMITS – 7 VARFURI, PARTEA A DOUA. Varful EVEREST, CEL MAI INALT VARF DE PE CONTINENTUL ASIATIC – prima parte


CEL MAI INALT VARF

AL CONTINENTULUI ASIATIC

VARFUL EVEREST de 8850m

HIMALAYA

TARA –NEPAL/CHINA

REPERE GPS – 27°59′17″N / 86°55′31″E

EVEREST

VARFUL EVEREST

>  Varful Everest, numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma – “Mama Sfanta”, iar transliterarea numelui din chineza este Zhūmùlangma Fēng – “Mama Pamant”, numele local al muntelui in regiunea Darjeeling era Deodungha – “Muntele Sfant”, este cel mai inalt punct de pe Pamant si cel mai inalt de pe continental Asiatic, cu o altitudine de 8850m, aflat in Muntii Himalaya, pe granita dintre Nepal si China.

>  In anul 1808, guvernul britanic a initiat “Marele studiu trigonometric al Indiei”, cu scopul de a determina pozitia si numele celor mai inalti munti din lume. Ei au ajuns la poalele muntilor Himalaya la inceputul anilor 1830, dar Nepalul nu a permis intrarea britanicilor in tara din cauza suspiciunilor de agresiune politica si posibila anexare. Britanicii au fost obligati sa-si continue observatiile din Terai, o regiune la sud de Nepal dispusa paralel cu muntii Himalaya. La acea vreme, varful Kangchenjunga era considerat cel mai inalt varf din lume, iar Andrew Waugh a observat un varf in spatele lui, la aproximativ 230 km distanta. John Armstrong, unul din oficialii lui Waugh, a vazut si el culmea dintr-un loc mai la vest, si a denumit-o varful „B”. Michael Hennessy, unul din asistentii lui Waugh, incepuse sa denumeasca varfurile cu numere romane, Kangchenjunga fiind denumit Varful IX, iar varful „B” devenind cunoscut sub numele de Varful XV. In martie 1856, Waugh a declarat ca varful Kangchenjunga are 8582m, iar varful XV are 8839m, concluzionand ca varful XV este „foarte probabil cel mai inalt din lume”. In mai 1999, o expeditie americana, condusa de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai inalt punct stancos, iar rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de 8850m, la o grosime a ghetii de inca 1m, aceasta cifra este cea mai des folosita (desi nu a fost recunoscuta oficial de Nepal). La 09.10.2005, dupa cateva luni de masuratori si calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie si Cartografie din China a anuntat oficial ca inaltimea Muntelui Everest este de 8844,43 m±0,21 m, aceasta institutie afirmand ca este cea mai precisa masuratoare efectuata, aceasta inaltime fiind a celui mai inalt punct de piatra si nu a ghetii si zapezii care-l acopera. Echipa chineza a măsurat si o adancime a stratului de gheata si zapada de 3,5 m, ceea ce corespunde unei altitudini totale de 8848 m. Grosimea zapezii si a ghetii variaza in timp, fiind imposibil de determinat o inaltime absoluta a acestui strat. Se considera ca tectonica placilor din zona are ca efect cresterea in inaltime a varfului si migrarea sa catre nord-est, doua relatari sugerand ca vitezele de schimbare sunt de 4 mm/an sau 3–6 mm/an ce duce la crestere in inaltime. Dar o alta sursa da o miscare laterala mai puternica- 27 mm/an, si s-a sugerat ca s-ar micsora. Mai recent, s-a aratat ca muntele are 8848 m inaltime, desi exista variatii ale masuratorilor.

>  Everest este muntele al carui varf se afla la cea mai mare distanta de nivelul marii. Cativa alti munti sunt uneori numiti “cel mai inalt munte din lume” pe diferite criterii. Varful Mauna Kea din Hawaii este cel mai inalt munte masurat de la baza sa; ridicandu-se la peste 10200m, masurat de la baza sa de pe fundul oceanului, varful avand insa doar 4205m peste nivelul marii. In functie de acelasi criteriu, inaltimea de la baza la varf, varful McKinley din Alaska, este si el mai inalt ca varful Everest. Desi are deasupra nivelului marii doar 6193m, varful/muntele McKinley se inalta dintr-o campie aflata la 300–900m, avand o inaltime de la baza la varf de 5300–5900m; cifra des utilizata fiind de 5600m. Prin comparatie, inaltimea bazei varfului/muntelui Everest se situeaza de la 4200m pe partea sudica pana la 5200m inspre Podisul Tibet, rezultand o inaltime de la bază la varf de 3650–4650m. Varful Chimborazo din Ecuador este cu 2168m mai departe de centrul Pamantului (6384,4 km) decat Everest (6382,3 km), deoarece Pamantul este mai bombat la Ecuator. Totusi, varful Chimborazo are o inaltime de doar 6267m peste nivelul marii, si dupa acest criteriu nu este nici macar cel mai inalt varf din Anzi.

>  O hartă fotogrammetrica (la scara de 1:50,000) a regiunii Khumbu, inclusiv partea sudica a Muntelui Everest, a fost alcatuita de Erwin Schneider in cadrul Expeditiei Internationale in Himalaya din 1955, care a incercat cucerirea varfului Lhotse. O harta topografică si mai detaliata a zonei Everestului a fost realizata la sfarsitul anilor 1980 sub indrumarea lui Bradford Washburn, folosind fotografii din aer.

>  Odata calculata inaltimea, urmatoarea problema a fost identificarea unei denumiri a varfului. Politica studiului era aceea de a pastra numele locale dacă acest lucru este posibil (de exemplu, Kangchenjunga si Dhaulagiri erau nume locale), Waugh a argumentat ca nu poate găsi niciun nume local folosit in mod curent, cautarea fiind impiedicata de faptul ca Nepalul si Tibetul erau la acea vreme inchise pentru straini. Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut in Tibet vreme de cateva secole fiind Chomolungma, nume ce aparea pe o harta din 1733 publicata in Paris de geograful francez D’Anville. Totusi, Waugh a afirmat ca, data fiind pleiada de nume locale, este dificil sa favorizeze un nume fata de celelalte. Astfel, el a hotarat ca varful XV sa fie botezat dupa George Everest, predecesorul sau in functia Geodez General al Indiei. El scria: “Am fost invatat de respectatul meu sef si predecesor, Colonel Sir George Everest, sa acord fiecarui obiect geografic numele sau apelativul sau local. Dar avem un munte, foarte probabil cel mai inalt din lume, fara vreun nume local pe care sa-l putem descoperi, al carui apelativ local, daca exista, foarte probabil nu va fi descoperit inainte sa ni se dea voie sa patrundem in Nepal. Intre timp, imi revine datoria si privilegiul… sa dau un nume prin care sa fie cunoscut cetatenilor si geografilor si sa devina un cuvant bine cunoscut in randul natiunilor civilizate”. George Everest s-a opus numelui propus de Waugh si a comunicat Royal Geographical Society in 1857 ca numele Everest nu poate fi scris in hindi si nu poate fi pronuntat de „locuitorii Indiei”. Numele propus de Waugh a ramas insa valid, in ciuda obiectiilor sale, si in 1865, Royal Geographical Society a botezat numele după George Everest, intai folosind numele de Mont Everest, si apoi Mount Everest. La inceputul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest – Sagarmatha. In 2002, organul de presa al Partidului Comunist Chinez – Rénmín Rìbào a publicat un articol in care se pleda impotriva utilizarii numelui englezesc al muntelui in Occident, insistand ca acesta sa fie denumit dupa numele Tibetan, ziarul argumentand ca numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decat cel englezesc, Muntele Qomolangma fiind marcat pe o harta chinezeasca veche de peste 280 de ani.

>  Varful Everest are doua trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal si cea de nord-est dinspre Tibet, dintre cele două rute principale, cea de sud-est este mai usoara si mai des utilizata. Acesta a fost si traseul folosit de Edmund Hillary si Tenzing Norgay an 1953 si prima recunoscuta dintre cele cincisprezece care duc spre varf, care sunt mai rar utilizate. Acesta a fost, insa, un traseu ales mai mult din ratiuni politice decat pragmatic, intrucat granitele Chinei erau inchise pentru occidentali in anii 1950 dupa ce China Comunista a preluat controlul asupra Tibetului de la Republica China. Cele mai multe tentative de escaladare au loc in luna mai, inainte de anotimpul musonic de vara. Odata cu apropierea anotimpului musonic, o schimbare in curentul jet il impinge inspre nord, reducand vitezele medii ale vantului in zonele superioare ale muntelui. Se fac incercari uneori si dupa musoni, in septembrie si octombrie, cand curentul jet este din nou impins temporar spre nord, dar atunci zapada depusa de musoni si vremea mai instabila fac escaladarile mai dificile.

>  Ascensiunea pe creasta sud-estica incepe cu drumul pana la Tabara de Baza situata la 5380m altitudine la sud de Everest, in Nepal. Expeditiile de regula incep cu o calatorie cu avionul de la Kathmandu pana la Lukla – 2860m altitudine si de acolo prin Namche Bazaar. Alpinistii urca apoi spre Tabara de Baza, drum ce dureaza de regula intre sase si opt zile, permitandu-le aclimatizarea la altitudinile mari pentru a preveni raul de altitudine. Echipamentul si proviziile sunt transportate cu iaci, dzopkyos – iaci hibrizi si hamali, pana la tabara de baza de pe ghetarul Khumbu. Alpinistii petrec apoi cateva saptamani in tabara de baza si obisnuindu-se cu altitudinea, iar in acest timp, serpasii si impreuna cu unii membri ai expeditiei, instaleaza scari si corzi in caderea de gheata Khumbu. Seracurile, crevasele si blocurile de gheata instabile fac din aceasta zona una dintre cele mai periculoase sectoare ale traseului, multi alpinisti si serpasi au murit prin aceasta zone. Pentru a reduce riscul, alpinistii isi incep ascensiunea cu mult inaintea rasaritului soarelui, cand temperaturile de inghet lipesc blocurile de gheata intre ele. De la Tabara I situata la 6065m altitudine si deasupra caderii de gheata, alpinistii avanseaza spre Circul de Vest pana la baza crestei Lhotse, unde se stabileste Tabara II sau Tabara de Baza Avansata la 6500m altitudine. Circul de Vest sau “Valea Linistii” (topografia zonei o protejeaza de vant), este o vale glaciara relativ plata si care urca usor, fiind marcata in partea centrala de crevase laterale uriase, care impiedica accesul direct la zonele mai inalte, si astfel alpinistii sunt obligati sa traverseze mai departe pe partea dreapta si pe langa baza muntelui Nuptse pana la o trecere ingusta – “coltul Nuptse”. Altitudinea ridicata combinata cu o zi senina si fara vant, pot face traversarea Circului de Vest dificila pentru alpinisti din cauza caldurii. De la Tabara Avansata aflata la 6500m, alpinistii urca pe creasta Lhotse pe corzi fixe pana la Tabara III, situata pe o terasa ingusta la 7470m altitudine, de unde se continua cu “doar” 500m pana la Tabara IV pe Pasul de Sud situata 7920m altitudine. Din Tabara III pana la la Tabara IV, alpinistii au doua probleme an plus: Pintenul Genovez si Banda Galbena. Pintenul Genovez este o portiune de stanca neagra, care a  fost botezata de o expeditie elvetiana din anul 1952, dar cu ajutorul corzilor fixe instalate, alpinisti sunt ajutati sa traverseze rapid aceasta portiune stanca care este acoperita cu zapada si uneori cu gheata. Banda Galbena este o sectiune de marmura, filit si semisist, a carei traversare necesita aprox. 100m de corzi fixe.

Din Pasul de Sud, alpinistii intra in “zona mortii”, ei avand de regula, doar doua-trei zile timp de petrecut la aceasta altitudine pentru a face incercari de a ajunge in varf. Vremea senina si vanturile slabe sunt factori esentiali pentru decizia de a face o tentativa de ascensiune finala a varfului. Daca vremea nu este favorabila in aceste cateva zile, alpinistii trebuie sa coboare, de multe ori chiar pana inapoi la Tabara de Baza la 5380m. De la Tabara IV siuata la 7920m, alpinistii incep sa urce spre varf pe la miezul noptii, cu speranta de a ajunge la varful situat cu aprox. 1000m mai sus si in timp de 10–12 ore. Intai se ajunge in zona “La Balcon” la 8400m altitudine, care este o mica platform si unde, alpinisti se pot odihni privind spre varfurile dinspre sud si est la lumina soarelui care rasare. Continuand urcarea pe creasta, urmeaza o serie de trepte de piatra, care de regula forteaza alpinistii sa mearga spre est. La 8750m altitudine, un mic dom de gheata si zapada marchează Varful Sudic. De pe Varful Sudic, alpinistii urmeaza creasta ingusta de sud-est de-a lungul a ceea ce este cunoscut sub numele de “trecerea stresinei”, aceasta fiind cea mai periculoasă sectiune a ascensiunii si un singur pas gresit putand sa aiba ca rezultat o cadere de 2400m pe versantul sudic sau de 3050m pe versantul Kangshung. La capatul acestei treceri/creste deosebit de periculoare, la altitudinea de 8760m, se afla un perete de stanca de 12 m, denumit “Treapta Hillary”, deoarece Edmund Hillary si Tenzing Norgay au fost primii care au escaladat acest perete si au facut acest lucru fara corzi fixe. In zilele noastre, alpinistii urca aceasta treapta cu corzi, care sunt fixe si instalate dinainte de serpasi. Intrucat din ce in ce mai multi oameni urca pe munte in ultimii ani, “Treapta Hillary” a devenit adesea un loc aglomerat, alpinistii trebuind sa astepte perioade semnificative de timp ca sa le vina randul la coarda fixa si la urcare, ducand la probleme in urcarea si coborarea eficienta pe varf si munte. Odata trecuti de acest perete dificil – “Treapta Hillary”, urmeaza o urcare relativ usoara spre varf si pe pante de zapada cu inclinatii moderate, dupa care alpinistii trebuie sa traverseze o sectiune pietroasă cu o multitudine de corzi fixe, sectiune ce poate fi dificila pe vreme rea, care duce spre VARFUL EVEREST la 8850m altitudine.. Alpinistii stau de obicei mai putin de o jumătate de ora pe “acoperisul lumii” – VARFUL EVEREST la 8850m altitudine, deoarece trebuie sa coboare la Tabara IV situate la 7920m altitudine, inainte de a se intuneca si ca vremea sa se poate inrautati după amiaza, sau sa se golesca rezervoarele cu oxigen.

>  Traseul de pe creasta de nord-est incepe din partea de nord a Everestului, in Tibet. Expeditiile merg catre ghetarul Rongbuk, unde se instaleaza Tabara de Baza situata la 5180m altitudine pe o campie de pietris aflata chiar sub ghetar. Pentru a ajunge din Tabara de Baza la Tabara II situate la 6100m altitudine, alpinistii urca pe morena mijlocie din partea de est a ghetarului Rongbuk pana la baza lui Changtse la o altitudine de 6100m. Din Tabara II se urca spre Tabara III (Tabara de Baza Avansata) care se afla sub Pasul de Nord la 6500m altitudine. Pentru a ajunge la Tabara IV situata la 7010m altitudine pe Pasul Nordic, alpinistii urca pe ghetar pana la baza crestei de unde se folosesc de corzile fixe pentru a ajunge la Pasul Nordic la 7010 m. Din Pasul Nordic, urmeaza o urcare peste creasta nordica si pana la Tabara V situata la aprox. 7775 m altitudine. Traseul contiuna printr-o traversare a versantului Nordic, intr-o urcare in diagonala spre baza Bandei Galbene, ajungand la Tabara VI situata la 8230m altitudine. Din Tabara VI de la 8230m altitudine, alpinistii pornesc in ascensiunea finala catre varf, la inceput printr-o traversarea dificila de la baza primei trepte: de la 8367m la 8400m, urmand cu Treapta a Doua: 8442m la 8490m, care include si un suport pentru urcare numit “scara chinezească” (o scara de metal instalata semipermanent in anul 1975 de un grup de alpinisti chinezi, iar de atunci fiind utilizata de catre toti alpinistii care fac ascensiunile pe acest traseu). Dupa ce sa trecut de a doua treapta urmeaza Treapta a Treia, 8553m – 8661m. Escaladand acesti pereti dificili si piramida din varf pe o pantă de zapada de 50 de grade, ce continua pana la ultima creasta si pe care se ajunge pe VARFUL EVEREST la 8850m altitudine.

Anunțuri

About CODmunte - "Japan"

Pasionat de natură, munte şi fotografie. Incerc sa ma fac util si cu placut, prin ceea ce am vazut sau auzit.

Posted on 06/01/2015, in 7 SUMMITS - 7 VARFURI and tagged , . Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: