JURNAL. O mana intinsa si un hotel de multe stele

Conform unei “traditi” inceputa acum ceva timp, doream sa fac o iesire de cateva zile la munte in zona A.N.E.FS. din muntii Parang, cu ocazia Zilei Nationale a Romaniei, mai ales ca in anul de gratie 2011 beneficiam si de ziua libera din data de 02.12. Dar… din cauza lipsei zapezi, multi din cei care se aratasera doritori de a face aceasta evadare din cotidian, au renuntat. Fiind pus in incurcatura, deoarece eu doream totusi sa ies undeva, l-am contactat prin telefon pe PAUL IONESCU. Si astfel am facut o iesire la munte, care mi-a schimbat perceptia despre A FI OM.

Fiind un pasionat al iesirilor in muntii Sureanu, Paul a gasit in drumetiile sale prin acesti munti, o familie cu sapte copii, care stau intr-o casa mica de lemn, cu o singura camera si un mic antreu. El a ramas impresionat de conditiile in care traiesc, dar cel mai mult i-a impresionat copiii mereu veseli si zambitori, chiar daca situatia medicala a doi dintre acesti copii, doi frati gemeni, nu este una dintre cele mai fericite. Acesti frati gemeni au probleme locomotori, deplasandu-se cu mare greutate, fiind nevoiti a folosi scaunul cu rotile sau un suport mobil de sprijin. Mi-a aratat pozele facute la prima intalnire cu aceasta familie si am ramas impresionat. Atunci am decis sa facem o iesire intr-o anumita perioada a anului si sa le oferim un mic ajutor financiar sau alimente si imbracaminte.

Si iata ca a venit momentul sa facem o iesire catre aceasta familie… Pe langa mine, Paul si Corina, am reusit sa adunam mai multi prieteni care s-au arata interesati sa participe la aceasta iesire si a oferi o mana de ajutor, prin a transporta alimentele si imbracamintea. Acesti prieteni, dar si altii au contribuit si cu un mic ajutor financiar. Pe aceasta cale tin sa multumesc colegilor din compania unde lucrez, domnilor Apatean Adrian si Voda Petru, pentru sustinerea financiara, precum si doamnelor Ema si Anca de la Veniti cu Noi din Arad . Cel mai mult m-a impresionat fetita mea, Edeline Cristiana (care fara sa fie fortata de mine si a mea sotie, Mihaela Maria), a decis sa “doneze” cateva din jucariile ei.

Sambata, 03.12.2011. Ma trezesc destul de linistit, dar… constat cu uimire ca ceasul arata ora 05.48, iar trenul cu care urma sa merg impreuna cu prieteni mei spre Simeria si mai departe, pana la Ohaba Ponor, pleaca la ora 06.18. Noroc ca rucsaci erau gata facuti, iar hainele cu care urma sa ma imbrac erau si ele pregatite. In 5 min. plec din locuinta (in acest timp am sunat si la taxi) si tot in 5 min. ajung la gara cu taxi-ul. In amuzamentul si glumele prietenilor, reusesc sa-mi achizitionez biletul de tren si sa ajung in compartimentul din tren. Iata componenta grupului: eu, Paul si Corina, Dani, Raul, Emeric zis “Matu”, Pilu. Calatoria cu trenul a decurs normal si ajungem fara intarziere in halta OHABA PONOR, unde suntem asteptati de catre colegul lui Paul, d-l Stoenescu din Timisoara, care a venit pana aici cu masina, insotit fiind de Mihaela, Florin si baietelul Toma. Ne-am decis sa mai cumparam cateva alimente si anumite produse necesare intr-o gospodarie, toatea acestea urmand a fi date familiei pe care urma sa o vizitam. Aproape de iesirea din localitatea PONOR, din dreptul bisericii, o luam la dreapta si intram pe o frumoasa  vale, VALEA LUI ION. Dupa 15-20 min. de mers pe un drum de tara, coboram catre albia unui mic paraias, pe un drum care ne duce la  doua ”case”. Fiind in urma lui Paul, sunt printre primi care face cunostinta cu aceasta familie. Din primele momente, SUNT IMPRESIONAT. Vazandu-l pe Paul, copii acestei familii sau luminat la fata, zambesc si rad. Ne privesc cu uimire pe toti cei care rand pe rand ajungem in preajma lor. Fara alte cuvinte din partea noastra, le inmanam plasele cu alimente sau haine si intr-un plic, putini bani pe care am reusit sai strangem. Ce ma mirat pe mine cel mai mult la acesti copiii… NU sau repezit la plase sa descopere ce este inauntru, NU sau repezit la dulciuri, NU au fost interesati de haine, AU fost interesati de POZELE facute de Paul la prima intalnire cu acestia. Dar BUCURIA de a vedea alimentele, dulciurile si hainele aduse pentru ei, SE PUTEA CITI SI VEDE IN OCHII LOR. Desi oameni maturi, a trebuit sa ne ferim uni de altii pentru a nu se vede lacrimile din ochii nostri, si nu imi este rusine sa recunosc. Cel mai impresionat a fost Paul, cand au aparut cei doi frati gemeni insotiti de a lor bunica. Acestia reusit sa-l uimeasca pe Paul prin faptul ca… puteau sa umble pe propriile picioare, dar cu sustinere din parte cuiva, unul dintre gemeni reusind chiar SA SE DEPLASEZE SINGUR prin preajma noastra. Dar momentul de suflet a fost cand unul dintre copii i-a spus lui Paul: “AM STIUT, CA AI SA MAI VII SA NE VEZI”. Este descoperita de catre copii, plasa cu jucari pe care le-a “donat” a mea fica. NU sau repezit la ea, ci intr-un mod corect si-au ales cate o jucarie. COPILARIE… In liniste, unii dintre noi am intrat in casa pentru ai vedea pe cei doi copilasi gemeni de 11 luni, care dormeau atat de… LINISTITI. Este timpul sa plecam mai departe, nu inainte de a face o poza cu aceasta familie. Dar inainte de a pleca, copilul cel mai mare al acestei familii, ne-a recitat o poezie. Si deodata mi-am amintiti ca uitasem sa le mai las ceva… cate doua reviste la fiecare, creioane si carti de desenat sau citit (unele din ele date de a mea fica si altele din partea lui Eric Sandor, baiatul unei colege de servici, care a fost impresionata de acesti copii). ADIO COPIII. “Sa mai veniti pe la noi si sa ne luati intr-o plimbare prin zona” auzim de la copii.

Ne continuam traseul in sus pe vale si la o raspantie de drumuri, ne lasam rucsaci pentru a fi mai lejeri in deplasarea catre o mica pestera (Pestera de la Cascada) si cascada din zona. Dupa ce am trecut printre rugi de mure si desisuri de pomi, am ajuns  fata in fata cu aceste prime doua obiective din traseu. Pestera este mult spus, la fel si cascada, doar ca acesta din urma este si influentata de lipsa precipitatilor. In timp ce facem cateva fotografii, unul dintre noi descopera o… salamandra, desi suntem la inceput de iarna. Dar iata ca, vremea calda si lipsa zapezi inca nu a trimis-o la hibernare. Dupa inca o serie de fotografii, ne continuam traseul, urcand pana intr-o mica poiana de unde putem distinge printre norii din departare, muntii Retezat. Ne recuperam rucsaci si pornim catre urmatoarea destinatie, locul de campare. Paul ne conduce printr-o zona nemarcata si printr-o padurice catre locul unei foste stani, de unde avem parte de o panorama asupra unei alte parti a muntilor Retezat. Peisajul este completat prin frumusete si de soarele care trimite raze catre pamant, reusind sa razbeasca printre nori. Vazand mandrete de trei capite de fan in aceasta zona, credeam ca acesta este locul de campare, dar… dupa o scurta odihna si pozele de grup cu aceste capite de fan, mergem mai departe. Mergand pe un drum forestier si pe o poteca mai ascunsa, ajungem la niste stanci de unde se vede satul Ponor si locul unde vom “campa”… o grota intr-o stanca (Pestera de la Bordu Mare) si deasupra careia se vedeau si alte stanci, unele cu forme interesante. Peisajul din acest punct de belvedere este superb, totul in jur fiind imbracat in culorile unei toamne tarzii. Pentru a ajunge la grota, vom cobora prima oara intr-o vale si apoi vom urcam pe un grohotis, pana la ea. Coborarea a fost cum a fost, dar urcusul pe grohotis… este “preferatul” meu. In interior grota este uscata si are cateva terase, unele sapate de cautatori de comori ?!? Avem parte sa constatam ca grota are deja un locatar, o salamandra (nu este aceiasi pe care am intalnit-o la cascada). Pentru a nu pierde timp si a avea inca posibilitatea sa mai vedem ceva (cei din Timisoara nu ramaneau la grota, se intorceau acasa), urcam pana la stancile de deasupra grotei. Din nou urcatul “placut” pe o mica portiune de grohotis si putina catarare la liber (nu ceva dificil), ajungand pe o lespede, de unde peisajul ne lasa fara replica si alte comentarii. Poposim doar pentru cateva poze si sa admiram peisajul, urcandu-ne si facand din nou putina catarare, pana in varful stancilor. Retezatul in departare, desenul norilor in culorile inceputului de apus de soare, ruginiul toamnei si casutele din vale, ne face sa credem ca suntem in alta lume. Parca nu am mai vrea sa ne desprindem din acest loc, dar Paul ne provoaca la o alta destinatie. Pornim increzatori dupa el,  pe un drum forestier si o carare putin umblata, ajungand dupa o jumatate de ora pe capatul unei vai, in fata unor pereti de stanca si pe mijocul careia se deschidea o adevarata pestera (Sura Mica). Din pacate, intrarea in pestera se face foarte dificil, fiind astfel nevoiti sa admiram de afara doar intrarea sa. Inserarea se lasa peste noi si astfel suntem nevoiti sa ne intoarcem la grota, inafara de cei din Timisoara. In timp ce urcam catre grota, strangem cateva lemne pentru focul de “tabara” din fata intrari in grota. Ajungem inapoi la grota chiar cand apusul soarelui aduce intunericul in zona.

Pana la focul de “tabara”, ne-am pregatit locurile pentru dormit din interiorul grotei. Pentru a da o nota mai inedita interiorului din grota dar si pentru a fi luminata, ne aduseseram de acasa mici lumanari de tip candele avand diverse culori si felinare. Poate va veti intreba cum arata?!? Simplu: UAUUUUU!!! Fiecare perete din grota este in alta culoare iar luminitele de la candele si felinare fac sa para interiorul de poveste. Dar in afara grotei si a locului nostru de cazare, panorama este la fel de superba, desi s-a facut noapte. Luminitele localitatilor din valea Streiului creaza senzatia unor roiuri de licurici. Pentru a le vedea mai bine, am urcat doar eu pana in varful stancilor de deasupra grotei. LINISTE si PANORAMA DE POVESTE. Dupa ce am zabovit aprox. 15min., sunt readus la realitate de catre colegii mei, care isi facusera griji pentru mine. Din cauza ca nu faceam zgomot pe sus si nu auzeau ceva venind din partea mea, au crezut ca am picat de cealalta parte sau m-am accidentat. Dar totul este in regula, doar ca NU VREU SA COBOR, sunt pur si simplu VRAJIT. Insa, pana la mine se ridica mirosul imbietor al slanini prajite la foc si al rasetelor colegilor mei. Foamea spunandu-si cuvantul si auzindu-se prin stomacul meu, m-a facut in cele din urma sa cobor inapoi la colegi mei si la grota. In preajma focului atmosfera este familiara: se pajeste slanina pe bat, garnisita cu ceapa; apare prin zona o sticla de tuica care porneste roata pe la fiecare; se deapana amintiri legate de munte si se propun alte iesiri. Chiar daca este inceput de decembrie si iarna, temperatura de afara nu ne sileste sa intram inauntrul grotei. Ar fi fost pacat sa nu RAMANEM in aceasta ambianta placuta a NATURI. Pana la urma, oboseala si nevoia de odihna isi spune cuvantul, si rand pe rand ne indreptam spre locurile de dormit din interiorul grotei. Ma asteptam sa fie frig in intriorul locului nostru de dormit, dar sunt… 10°C. Pe la ora 23.30, toata lume este in saci pentru dormit. NOAPTE BUNA, TUTUROR.

Duminica, 04.12.2012. Pe la ora 08:45, ‘NEATA LUME. Dar ce dimineata splendida: rasare soarele, afara din grota sunt 8°C, nu bate vantul si se pare ca va fi senin. Urc din nou pe stancile de deasupra grotei pentru inca o serie de poze si admirat peisajul din zona. DOAMNE CE FRUMOS… Sunt readus din nou la realitate de colegi mei, care au pregatit micul dejun. Luam acest mic dejun la ora 09 :30, deoarece dorim sa mai mergem pana la Rezervatia fosilifera de melci din Ohaba si sa vedem de sus pestera Sura Mare. Cu greu ma despart din locul de belvedere de pe stanci, coborand la colegii mei. Mananc ceva la repezela, indes hainele, sacul de dormit si restul de echipament sau bunuri personale in rucsacul meu. Pe la ora 10 :15, cu parere de rau ne despartim de acest loc si hotelul nostru de MULTE STELE, coborand in valea care duce spre satul OHABA. Daca noi ne indreptam spre iesire din sat si catre sosea, in calea noastra apar cateva bovine care urca singure spre locul de pasunat. Ati auzit de vorba-zicala: “VESNICIA S-A NASCUT LA SAT”. Acesta este sentimentul care ne patrunde prin aceste locuri si prin satul pe care il traversam. Un fapt sau lucru pe care il observam cu totii: oameni din zona au simtul proprietati foarte bine dezvoltat si pus la punct, ingradindu-si proprietatea de teren, chiar si pana pe dealurile din zona si padure. Ajungand aproape de sosea, ne lasam toate bagajele la intrarea intr-o crasma, sub supravegerea Corinei, si plecam spre satul Ohaba, prin zona sa fiind Rezervatia fosilifera de melci si pestera Sura Mare. Avand parte de o vreme superba, totul in jurul nostru are o lumina aparte. Fiind intr-o zona rurala, ne amuza cand vedem pe langa sosea, mai multi porci ce umbla nestingheriti si nesupravegheati (unii dintre noi deja ni imaginam la protap), diverse oratani, si cativa cai ce goneau si se tavaleau prin praful pamantului uscat. Cel mai mult am ramas impresionati de acesti cai si modul in care se bucurau pentru cateva clipe de LIBERTATE. Chiar dupa ce intram in sat, o luam in partea dreapta si imediat gasim cativa bolovani pe care se pot distinge melci fosilizati. Intalnim cativa sateni ce faceau tuica, mirandu-se ca suntem pe la ei in zona. Fiind ultimul din grup, am fost servit cu un paharel de tuica de-a lor, dar “taria” acesteia aduce mai mult a inceput de “febra”, avand doar 38° (in judetul Arad, tuica se face de la 38°). Dupa aceasta mica degustare si multumind pentru ospitalitatea lor, ma grabesc sa-mi ajung colegii, care erau mult inaintea mea. Noroc ca sau oprit intr-un loc superb, ce ofera o panorama splendida catre valea Ohaba pe care este asezat satul si a dealurilor din zona, pe care se vad rasfirate cateva case si salase mai izolate. Plecam din acest loc si dupa putin timp ajungem la o casa care este construita chiar pe melci fosilizati. In timp ce facem cateva poze, stapana casei a iesit la poarta casei pentru a sta de vorba cu noi, afland de la aceasta, ca melci fosilizati sunt chiar fundatia si piatra de temelie a casei. Aproape fiecare dintre noi am adunat cativa melci fosilizati, ce se desprinsesera din impreunarea anilor (fusesera loviti de copitele cailor sau bovinelor) si care erau imprastiati pretutindeni. Descoperim in gradina casei cateva prune aproape stafidite, si dupa ce primim incuviintare de a lua cateva dintre ele, le-am si gustat, acestea avand o aroma greu de descris in cuvinte. Paul si cu mine, suntem invitati in curtea casei sa vedem mai bine fundatia din melci fosilizati pe care a fost construita casa, fiind serviti apoi si cu cateva mere cu adevarat ROMANESTI. Intr-o caruta din curtea casei, am observat o haina de lana (guba) cum au ciobanii si cu permisiunea si amuzamentul stapanei casei, Paul mi-a facut cateva poze. Luandu-ne ramas bun, ajungem la colegii care ne asteptau, si le oferim fiecaruia din merele primite. “ASTEA DA MERE”, veni raspunsul de la fiecare. Din imediata vecinatate a casei, coboram inapoi catre sat pe o carare facuta de oameni locului, dar nici bine nu ajungem in preajma satului ca urcam din nou, printr-un loc nemarcat si aproape neumblat pe o coama de deal, catre locul de unde vom putea vedea de sus intrarea in pestera Sura Mare. Insa am gasit mai multe locuri de unde puteam vedea intrarea pestera, fiecare din acestea oferind o persectiva diferita. Ramanem impresionati si de inaltimea la care suntem si de distanta pana la raul care se afla sub noi, acest rau iesind din pestera. Accesul in pestera  se face pe cursul raului, dar fiind fara neoprene sau alt echipament cat de cat impermeabil, nu ne aventuram catre pestera. Este timpul sa coboram si sa ne indreptam catre rucsaci nostri si Corina. Intre timp ce strabatem satul, putem observa cu toti ceva nu tocmai placut priviri. Raul care trece prin sat este plin de tot felul de deseuri: PET-uri, cauciucuri pt. masina, animale moarte, flacoane din care ies tot felul de substante uleioase… GREU CU ECOLOGIA ASTA. Ne recuperam rucsaci si ne indreptam spre tren, dar… acesta a trecut de mult. Prin urmare, urmatorul obiectiv este un bar ceva mai rasarit. Afara fiind o vreme foarte frumoasa si neobisnuit de calda, decidem de comun acord sa stam la terasa si cu foarte mult amabilitate, facem rost de mese si scaune. Daca tot ne cinstim cu bere sau tuica si astfel foamea facandu-si aparitia, fiecare a scos din rucsac ce a mai avut de mancare. Ce masa “campeneasca”!!! Insa totul are un sfarsit, la fel fiind si in cazul nostru, de aceea, ca sa fim siguri ca nu pierdem trenul, ne indreptam catre halta Ohaba Ponor, unde stam aproape o ora pana ajunge si trenul. Cu o ultima privire asupra locului in care am innoptat, ne urcam cu totii in tren, avand in continuare parte de binecunoscuta si “fascinanta” calatorie cu trenul pana in gara Arad, intrerupta doar de cele aprox. 2 ore de stat in gara Simeria.

Dupa ce am ajuns in gara Arad, a urmat momentul despartiri de grup si cel in care (fara prea mare tragere de inima), trebuie se ne indreaptam fiecare in parte catre “barlogul” propriu. Ajung acasa, dar parca nu ma simt bine si am o stare de apasare… Pana la urma am aflat raspunsul: AM un acoperis deasupra capului, AM ce manca si cu MA imbraca, sunt sanatos, dar cel mai important… AM O FAMILIE care se poate considera BOGATA si FARA DE GRIJI. Ma ridic, imi iau in brate sotia si fetita, SUNT ACASA.

Ce am ramas eu din aceasta iesire in natura si la munte…???

ZAMBETUL ACELOR COPII si BUCURIA DIN OCHII LOR, iar acesta este unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit de la VIATA.