Jurnal cu poze. Lunga zi a ascensiunii varfului mult visat – Mont Blanc 2007

Cateva cuvinte despre acest articol cu poze.

Este doar un articol jurnal cu poze/filmulet ce poate fi citit si astfel poate fi util, cu/despre o zi de ascensiune a unui varf ce a fost urcat si va fi urcat de multi, chiar de romani si aradeni, insa pentru mine a fost o zi lunga si o reusita spre/dinspre un varf mult visat. Acesta este rolul sau – al acestui articol jurnal cu poze/filmulet, sa fie util si de folos, nu de reclama adresata mie si motiv de lauda proprie.

Eu – NU SUNT ALPINIST, sunt doar o persoana de pe la campie – din Arad, care are ca hobby aventurile montane. Nu sunt primul si nici nu sunt ultimul roman si/sau aradean ce va urca pe varful Mont Blanc, prin fortele proprii sau ajutat de cineva – ghid, cu sustinere financiara proprie sau cu ajutorul financiar venit din partea cuiva. Doresc sa felicit pe toti cei care au incercat si au reusit sa ajunga pe varf, cei care au „ratat” varful sa fie increzatori caci exista data viitoare, cei ce doresc sa ajunga pe varf – bafta.

Cu/despre Mont Blanc 

Varful Mont Blanc cu o inaltime de 4810 metri, cunoscut si sub denumirea La Dame Blanche sau Monte Bianco, este cel mai inalt varf din Alpi si din Europa de Vest, situat pe granita dintre Franţa si Italia, in apropiere de Elvetia. A fascinat din vechi timpuri pe iubitorii de natura si mai ales la munte, iar pana la urma si dupa mai multe tentative s-a reusit asceniunea pe 8 august 1786 de catre doctorul Jacques Balmat si Michel Paccard; prima femeie care a atins vârful a fost Marie Paradis în 1808. Si astfel a aparut alpinismul conteporan modern. Primul roman care a urcat pe varful Mont Blanc a fost geologul Radu Porumbaru, la 2 octombrie 1877. Nu se stie cate persoane urca pe varf in decursul unui an, insa statisticile oficialitatilor arata ca sunt aproximativ 30000 de persoane. In perioada cea mai buna de ascensiune, iulie-septembrie, in medie 200 de persoane incearca sa ajunga pe varf intr-o singura zi, de aici o aglomeratie care pune in pericol pe toti cei care urca. Exista patru trasee clasice care ajung pe varf, trei de pe partea franceza (in plin sezon este un trafic intens si cu aglomeratie) si unul de partea italiana, cele mai parcurse sunt doua trasee care pleaca din Chamonix: traseul ce porneste de la Tramvai du Mont Blanc catre Nid d’Aigle, apoi sus catre Aiguille du Gouter si prin creasta Bosse, insa este nevoie de masuri de siguranta din cauza caderilor de pietre din Grand Couloir de la  Aiguille du Gouter; traseul care porneste de la Aiguille du Midi, prin Mont Blanc du Tacul si Mont Maudit poate fi mai putin aglomerat. Aceste doua trasee au ca durata de urcare pe aproximativ 12-14 ore. Ascesiunea varfului Mont Blanc nu este o mare provocare tehnica pentru alpinisti, dar se cere/recomanda o pregatire fizica si mentala mai buna, experienta montana in parcurgere trasee de iarna si in a folosii echipament tehnic specific – piolet, coltari, coarda si ham. A se tine seama si de vremea cu specific montan, curentii de aer sunt foarte puternici si temperaturile foarte scazute. Pe varful Mont Blanc poate ajunge oricine care are cat de cat o experienta montana si este insotid de un ghid cu experienta, dar poate se poate urca si fara ajutorul unui ghid, insa insotit in echipa cu cel putin o alta persoana. Pentru a prevenii aglomeratia pe trasee si posibilele accidente din anii trecuti, acum este reglementat si limitat numarul de persoane pe zi ce doresc sa urce pe Mont Blanc si la locurile de cazare de la refugii.

Si acum, despre ZIUA CE MAI LUNGA A ASCENSIUNII VARFULUI MONT BLANC pentru mine  

    Suna alarma de la ceas si este doar ora 12:30. In dormitor este liniste, unii dorm bustean, de aceea eu si Gabi ne luam hainele si ne echipam pe hol. Ajungem in sala de mese si constantam ca nu prea se misca nimeni prin zona. Asta este, mai bine pentru noi, asta inseamna ca o sa fie mai liber prin Marele Culoar si nu o sa avem parte de blocaje. Iesim afara din refugiul Tete Rousse intr-o bezna profunda si frig patrunzator ce mai degraba ne indemna sa intram la caldurica din dormitor. Afara dam de un grup de trei persoane ce sunt gata sa porneasca inspre sus, la refugiul Gouter, ce este luminat acolo sus la capatul Marelui Culoar.

Privim unul la celalant si ne strangem mainile, zambim, ne punem coltarii si pornim spre marea incercare si provocare dupa ani de strabatut cararile/potecile/crestele muntilor din Romania pana pe varfurile urcate de nenumarate ori. Este examenul a ceea ce am invata, ziua varfului Mont Blanc.

    Dupa ce trecem o portiune cu zapada, ajungem la stanca. Pana aici ne-am bazat pe lanterna naturala – LUNA, insa este nevoie de a ne folosii de lanternele modern, pentru a vedea unde punem piciorul si de ce sa ne agatam cu mainile, unde punem carabina de siguranta. Fusesem avertizati de cei ce mai fusesera prin aceasta zona, atat romani cat si straini, ca acest Mare Culoar este cu risc ridicat de accidente. Si tocmai auzim de sus un zgomot de pietre in cadere, dar nici o avertizare. Chiar daca purtam pe cap casca de protective ne lipim instictiv de stanci si asteptam urmarile, dar totul este ok. Bineanteles ca nu ma abtin si incep o conversatie in engleza cu cei de sus, nu prea crestina, ce nu poate fi reprodusa pe aici. Urcam-urcam si de la stanca trecem la zapada, apoi de la stanca si/sau zapada la gheata, sau mixate, de nu mai stim daca trebuie sau nu sa folosim coltarii. Luminita de la capatul Marelui Culoar parca tot se indeparteaza, cand noi ne asteptam sa ajungem imediat la ea.

Suntem la refugiul Gouter (acum exista un alt refugiu Gouter, aflat in apropierea celui mai „vechi”). Intunericul face sa nu distingem nimic prin zona, singurele lumini sunt cele ale frontalelor detinute de cei care urca de la refugiul Tete Rousse. Liniste si pe aici, asa ca nu stam prea mult la odihna si pornim mai departe spre refugiul Vallot, urmatorul obiectiv intermediar. Doar ca de aici este ceva mai aglomerat pe traseu, ceea ce este in avantajul nostrum, doarece ne putem orienta mai bine pe unde trebuie sa o luam. Am urmat o portiune in linie dreapta si am facut brusc la stanga si in sus, pe o panta destul de sustinuta. Totul este ok, ne simtim in forma. Deodata ne vine in intampinare un grup de patru personae ce au hotarat sa coboare, din cauza unor situatii medicale sau de aclimatizare… Upssss, oare asa va fi si cu noi? Continuam urcusul si dintr-o data simt ca imi este rau…  Ne oprim. Trebuie sa fac ceva… Nu mancasem si nu ma hidratasem de la plecare, cotrobai prin rucsac dupa batoanele “energizante”, dar sunt tari ca piatra. Dau si de batoanele cu branza topita, aceiasi situatie… Noroc ca apa a fost pusa calda in bidoane, beau cateva inghitituri mici, parca este mai bine. Insa doar daca continuam pot sa imi dau seama daca acel ceva este bun pentru mine, adica pasesc de 60-70 de ori (60-70 de pasi) dupa care stand pe loc numar pana la 30 si continui din nou aceiasi manevra. Si tot facand asta iata ca ajungem din ce in ce mai sus, tocmai pe cand rasare soarele.

Si ce mai rasarit superb… in bataia unui mic curent de aer ce ne da un salut, o palma,

de ne intorcem privirea spre inainte si zarim dintr-o data obiectivul nostru, varful Mont Blanc. Ne uitam unul la celalant si zambim dar si ramanem impresionati pana unde trebuie sa ne poarte pasii.

Ne dam seama ca din anumita zona/portiune a ascensiunii va trebuii sa ne punem la incercare toate cunostintele dobandite in acesti ani. Dar pentru asta am venit, sane dam seama daca putem urca atat de sus si continuam mai departe, coborand pana intr-o mica sa, de unde urmeaza sa urcam in zig-zag pana la refugiul Vallot. Urcarea pana la refugiu este prima portiune ceva mai tehnica deoarece sunt portiuni de zapada si gheata, pe o panta destul de inclinata si expusa alunecarii.

Insa incet-incet prindem altitudine/inaltime si fara sa-mi dau seama am ajuns la refugiul Vallot.

Inspectez la repezeala zona de siguranta si ma uit in spate dupa Gabi, dar este ceva mai jos si imi face semn ca este OK.

Cum este insa de jur imprejur? Pai… OAUUUUUUUUUU. Dintr-o mare de nori pe ici pe colo rasar varfurile alpilor si prin mici ferestre se vede lumea de dedesubtul norilor. Peste marea de nori zaresc umbra unei piramide, umbra varfului Mont Blanc.

Insa cel mai  mult ma fascineaza ce este in continuare, inspre acolo sus, unde se afla varful Mont Blanc. Se poate observa ca unii sunt in plina ascensiune si foarte aproape de varf, altii deja coboara.

Mai privesc inca odata spre cei care urca dinspre mica sa si spre Gabi, totul pare ok si intru in refugiu. Adica mai bine zis doresc sa intru in refugiu Vallot dar nu dau de intrare… pana cand dintr-o data observ pe cineva iesind de sub burta refugiului coborand pe o scara?!? Urc pe acea scara si ajung intr-un hol ce duce spre o usa si dupa ce trec de ea, ma aflu in refugiul propriuzis. Inauntru sunt conditii de refugiu, doar o podea de cauciuc, cu o toaleta in interior (nu am intrat, caci mirosul m-a tinut departe) si din pacate o mizerie cam mare din resturile menajere si de la foliile de supraviturire de la unii dintre cei care au trecut si stat pe acolo. Aveam sa aflu ca unii dorm o noapte la acest refugiu spre a fi cat mai aproape de varful Mont Blanc si sa nu plateasca pentru gazduire. Stau si stau, dar Gabi nu mai vine… iar cand ajunge in refugiu… “Japan, nu mai pot. Pentru mine s-a terminat”.

Poate din cauza altitudinii, sau a efortului, ori a hranei, ceva s-a intamplat cu Gabi. Luam decizia de a sta cel putin o ora si sa ne revenim, daca totul este OK continuam ascensiune spre varf, daca nu… privind pe fereastra refugiului spre varful Mont Blanc, imi zic „Exista data viitoare”.

Si in timp ce ne recuperam, avem placuta surpriza sa ne intalnim cu doi prieteni din Romania – din Otelu Rosu si Caransebes, cu care ne-am intalnit prin Chamonix si la care intalnire au participat intamplator Zsolt Torok si Janos Torok “Joe Indianu”, ce doreau sa urce pe Mont Blanc. Dupa aproximativ o ora decidem sa pornim mai departe, insa Gabi in continuare nu se simte bine. Renuntam, asta este. “Japan, hai cu noi in echipa” veni propunere celor doi… “Nu pot sa-mi las prietenul”. Si pe cand discutam, s-a apropiat de noi o persoana ce era in refugiu si in engleza ne-a spus “Urcati spre Mont Blanc. Nici eu si colegul care este afara nu mai urcam, ramanem aici. Ceilanti din echipa noastra sunt in fata voastra la 15-20 minute. O sa avem grija unul de celalant pana va intoarceti”. Grea decizie pentru mine, dar pana la urma Gabi mi-a zis “Dute si urca-l pentru Dani”. Ce era sa fac in aceste conditii? Ma dau cu crema de protectie solara +70 fps, beau ceva apa si in sfarsit reusec sa mananc din batoanele “energizante” si cele cu branza topita, mi-am facut rucsacul, am luat pioletul si pus coltarii, ne-am strans puternic in brate si am parasit refugiul spre acolo sus, spre varful Mont Blanc.

Privesc in sus prin ochelarii de soare si ma apuca bataitul picioarelor, sa nu spun tremurat.

Ditamai panta de urcat… inca din prima. Acum, daca am luat decizia de a porni si a incerca sa ajung pe varf, asta este. Pas cu pas, incet-incet prindem inaltime/altitudine si dam deja de primii care coboara, ori de pe varf sau poate din cauze medicale?

Aceasta prima panta pur si simplu este imensa si imi pune la grea incercare pregatirea fizica si nu cea tehnica. Deoparte si de alta a crestei sunt abrupturi imense si printre nori de ivesc cateva varfuri ceva mai mici, iar in fata si in spate disting traficul spre/dinspre varful Mont Blanc.

Sper ca din cauza acestui trafic sa nu fiu blocat pe undeva, deoarece pe creasta nu prea exista loc sa te dai la o parte pentru a permite altora sa treaca pe langa tine. Fiecare metru castigat in inaltime este aparte si ma bucur de fiecare clipa traita, chiar daca panta este abrupta, insa nu foarte dificila.

Ajung in sfarsit la capatul aceste pante si ma bucur de privelistea de jur-imprejur, caci avem parte de o vreme superba, chiar daca cum ajung o pala de vant mai ca ma doboara.

Superb este si traseul din fata… doar o creasta si pante la fel de pronuntate ca cea urcata, iar deoaparte si alta aceleasi abruptruri care duc undeva acolo jos, la cateva sute de metrii.

Stand asa gura-casca si fascinat de ce imi va fi dat sa traiesc pe durata urmatoarelor ore si portiuni din traseu,

zaresc 9 “pitici” ce tocmai traversau o zona splendida in bataia soarelui.

Sunt trezit la realitate de cei doi colegi de ascesiune, trebuie sa mai urcam ceva… bineanteles o noua panta, dupa care bineateles ajungem intr-un alt loc unde ne putem trage rasuflarea si bucura privirea.

Iar pivirea noastra vede deoparte si de alta a crestei mereu aceleasi abrupturi fara de sfarsit, iar creasta ce duce spre varf cu micile punctulete ce se deplareaza.

Totul este spectaculos, mai ales ca pe partea stanga a directiei de urcare putem sa vedem printr-o spartura in nori si dealungul unui ghetar ce coboara parca pana in orasul-statiune Chamonix, cat de mult este pana jos la baza muntelui.

Dar nici cu ce este in fata pe creasta nu este rau ca peisaj, dar iti vine sa te intorci cand poti observa cat mai este de urcat si prin ce portiuni mai expuse ar urma sa trecem. Insa cu voiosie plecam spre ultima panta si cea mai lunga inainte de a ajunge pe varf, cel putin asa speram.

Abordarea acestei ultime portiuni de panta si creasta nu este dificila, m-am obisniut cu ritmul de urcat si respir bine. Insa ajungem intr-un loc unde multi se intorc… Auzisem si citisem despre acest loc, ce se afla foarte aproape de varf, la aproximativ 200-300 metrii. Detaliile nu pot reda ce este la fata locului, trebuie sa iesi mult in lateral stanga pe o portiune foarte inclinata si expusa riscului de alunecare, aceasta portiune fiind parte a unui ghetar ce vine tocmai de sus, de langa varf.  Distanta pana jos… iti taie respiratia. Iar taman aici si in acesta moment sa starnit un curent de aer, ne mai trezim deodata cu un elicopter ce survoleaza zona in a observa traficul spre/dinspre varful Mont Blanc si posibilele incidente…

Mi se pusesera cateva noduri in gat si aveam o fata de om pedepsit, incat pe cei doi colegi romani ii pufisera rasul. “Japane, na-i ce face. Daca tot ai urcat pana aici, doar inainte poti merge. Inapoi nu ai cum, ca Ilie nu are unde sa se dea la o parte!”. “OK, baieti. Hai pe varf”. Zis si facut, iar primul porneste… Tin sa precizez ca pana in acest loc am luat decizia de a nu merge legati in coarda si nici mai ales pe aceasta zona expusa. Urmez eu, dar… pe unde, caci urmele si traseul de urmat nu se mai vede, asa puternic bate curentul de aer prin acesta portiune si care acopera cu zapada posibilitatea de a te orienta unde sa pui piciorul.

Cu privirea la picioare si din cand in cand inspre inainte, am trecut incet-incet aceasta portiune ce mi-a stors tot ce aveam in mine ca frica. Nu stiu cat a durat, insa dintr-o data ma aflat intr-o creasta aproape in linie dreapta si in departare disitingeam cateva persoane ce stateau si se bucurau. Deci, acolo este varful si este aproape… atat de aproape incat nu tin cont ca pe creasta bate dinspre valea Chamonix un vant puternic ce creaza o bolta de zapada.

Parca renascand si aparand de nicaieri forte proaspete am grabit pasul si… dintr-o data sunt pe varf, pe varful mult dorit si visat dupa ani si ani de strabatut carari/poteci/creste prin muntii din Romania si pana pe varfurile lor, dupa ani si ani de antrenamente sub privirea lui Sigismund Besenyi, dupa zecile de carti citite cu/despre munte, dupa prezentarile media ale inspiratiei in ale asceniunilor montane la mare inaltime de la Zsolt Torok.

Este 31.08.2007 ora 10:14 AM si SUNT PE VARFUL MONT BLANC… unde tip, rad, plang si ma iau in brate cu cei doi romani si cu altii care sunt prin zona. Au mai fost si vor mai fi romani si aradeni pe acest varf, poate pentru unii nu este o realizare importanta, insa pentru mine este dovada ca si eu pot, pot ajunge la inaltime. Ma gandesc acasa la sotia mea – Mihaela Maria ce este insarcinata in luna a 5 a (ce nasabuit pot fi, in loc sa fiu langa ea), ma gandesc la Gabi ce ma asteapta la refugiu sa ma vada si indiferent daca am ajuns sau nu pe varf, ma gandesc la cel ce mi-a dat putere sa pun pas-cu-pas pana pe varf si sa trec peste momentele de cumpana – al meu prieten Boariu Daniel. Ma linistesc, gata, este bine. Ma filmez cu aparatul foto, spun cateceva…

apoi scotocesc prin rucsac si scot ceeace este important de ridicat in sus, STEAGUL ROMANIEI 

O fi fluturat el de mai multe ori pe acest varf, dar de data este randul meu, onoarea unui aradean de la campie sa il arboreze pe varful Mont Blanc. Imi scot manusile, deorece ma incurca cand imi dau de pe mine geaca, deoarece de sub geaca si deasupra bluzei “polar” am un tricou cu sponsorii – Leoni Arad si cei de la Fitness Club KO.

In timp ce mi se fac cateva poze, uit ca mi-am dat jos manusile din polar, iar varful degetelor au capatat o culoare alba (dupa aproape o luna de la ascensiune inca mai simteam furmicaturi in varful degetelor ce fusesera afectate putin de inceput de degeraturi, deoarece din cauza frigului si a vantului au fost pe varf aproximativ – 25°C). Dupa ce mi-am pus manusile si am facut cele cateva poze de jur-imprejur, pot savura privelistea. Cel mai mult am ramas impresionat de maretul Matterhorn cu binecunoscuta piramida ce se profileaza in departare.

Iar tot de aici, am putut vedea bine orasul-statiune Chamonix unde in urma cu cateva zile priveam cu Gabi ce urmeaza sa facem, sa urcam acolo sus – pe varful Mont Blanc.

Tot ce este in jur este fascinant si nu stii ce cadru sa surprinzi, doarece ai parte sa vezi crestele ascutite ale altor varfuri importante, ghetarii inca prezenti, creasta Alpilor cu abrupturile ce par fara de sfarsit.

Privesc in departare spre alte obiective, nu se stie nicodata…

Urca omul pe un varf, sta ce sta pe acolo, dar mai si coboara… asa ca, inapoi pe unde am venit.

Dupa scurta distanta de creasta din apropierea varfului, urmeaza din noua acea iesire in lateral spre haul ce duce spre…

nu stiu unde ca nu am avut curajul sa privesc in jos, caci am trecut foarte repede aceasta portiune mai dificila.

Din cand in cand ne mai oprim pentru a face poze sau a admira ce este in jurul nostru, a face loc altora sa treaca pe langa noi in tentative lor de a ajunge sus pe varf. Privita de sus creaste pe care o urcasem, nu pare cine stie ce dificila iar pantele ce le urcareram cu cateva ore inainte, ne indeamna a fi coborate pe spate…

Insa privind la dreapta noastra si vazand ca exista posibilitatea sa deviezi din traseu pana spre Chamonix, continuam coborarea pas cu pas.

Incet-incet ne apare in departare si prima zona de siguranta – refugiul Vallot, unde altii deja au ajuns de pe varf sau altii au ajuns pentru aclimatizare.

Acolo la refugiu este si Gabi, ce ma astepta si care intelegator mi-a permis sa urc pe varf… oare este bine? Cei doi colegi romani au grabit pasul si sunt ceva mai in fata, ma opresc sa mai fac cateva poze si il zaresc pe unul dintre ei ca imi face semn sa cobor mai repede. Ma uit in spate si il zaresc pe Ilie ce este parca inghitit de o rafala de zapada, parca un ultim salut din partea varfului Mont Blanc.

Ajungem in platoul refugiului Vallot si ma grabesc sa intru in refugiu unde ma asteapta Gabi.

Urc scara de acces si aud sunetul declansatorului de la aparatul foto detinut de Gabi… ridic privirea si fac cativa pasi, ii arata ca totul este bine “Gabi, am ajuns pe varf. Imi pare rau ca nu ai fost fizic cu mine acolo sus”. “Stiu ca ai ajuns, mi-au spus colegii francezi. Cei doi care au stat cu mine erau din grupul care stau in acelasi camping cu noi. Eu sunt bine si am incercat sa urc, dar… data viitoare” si ne luam in brate, strans. Reusita nu este doar a mea, este si a lui Gabi.

Dupa scurt timp intra in refugiu si cei doi colegi romani,

 

obositi si mai relaxati ca Gabi este bine, in sfarsit ne asezam si incercam sa mancam sau sa bem ceva lichide.

Si la loc sigur, ne spunem parerea si impresiile despre ce a fost pana aici… Timpul si orele/minutele au trecut foarte repede, constantam ca este trecut bine de amiaza si soarele se apropie de apus, iar noi mai avem mult de coborat pana la baza noastra de unde am plecat in miezul noptii, refugiul Tete Rousse. Ne luam rucsacii si la drum.

De la refugiul Vallot coboram in mica sa pe panta ce acum este usor de abordat, deoarece zapada si gheata nu mai este intarita.

Din saua unde am ajuns si intinsul platou din fata noastra, putem sa vedem in spatele nostru pe unde ne-au purta pasii in ascensiune varfului Mont Blanc.

Ma fascineaza imensitatea diferentei de nivel din zona unde ma aflu si stau privind la locul unde mi-a fost dat sa ajung, iar impresia este ca nu imi vine sa cred, ca cu cateva ore in urma eram si eu pe acolo sus.

 

Stiu, o sa vi se para aiurea si exagerat, chiar comic, dar pentru mine este incununarea a ceva mult visat si dorit in a face o ascensiune montana poate mai aparte, pentru cineva de la campie, din Arad – Romania.

 

Continuam retragerea prin platoul din fata noastra, insotiti de panorama din partea dreapta cu deschidere superba spre valea Chamonix

si ajungem in zona unde trebuie sa coboram mult si bine o panta lunga, acea panta pe unde mi-a fost rau.

 

Este ultimul loc de unde putem vedea varful Mont Blanc. Multumesc/multumim ca am avut sansa si mi-ai/ne-ai ingaduit sa ajungem acolo sus.

Coborand pe aceasta panta ce duce spre refugiul Gouter, vedem ca am trecut fara sa stim pe langa imense blocuri de gheata.

 

Din cate ne dam seama, aceasta ar fi ultima portiune cu o asa planta inclinata, dar care iti permite sa vezi ce sus esti de valea Chamonix si sa admiri de mai aproape zona Aguile du Midi.

 

Ajungand la capatul pantei si privind inapoi, constat ca a fost mai bine ca am urcat in plin intuneric si fara sa vedem aceasta panta lunga…

Ultima portiune pana la refugiul Gouter o facem trecand pe langa o zona cu corturi, desi nu este voie camparea pe aici, si abordand o creasta cu aceleasi abrupturi ametitoare.

Deoparte este abruptul cu ghetarul plin de crevase din stanga si descoperim ce jos se afla punctul final al aventurii noastre – refugiul Tete Rousse,

 

iar in partea cealanta este abruptul ce o priveliste superba asupra vaii Chamonix si a orasului-statiune Chamonix ce se iveste printr-o fereasta dintre nori si a altor posibile trasee spre varful Mont Blanc, insa trasee mult mai tehnice.

 

Intr-un final ne apropiem

si in sfarsit ajungem la refugiul Gouter, unde este multa lume si agitatie, insa nici urma de cei doi prieteni din Romania. Va multumesc ca ati avut incredere in mine si ati acceptat sa ma luati cu voi acolo sus, pe varful Mont Blanc. Daca nu erati voi, era… data viitoare. Nu am dat de cei doi colegi din Romania, insa am dat de… Mos Craciun, adica un montaniard ce mai mult ca sigur facuse varful Mont Blanc si poate nu o singura data, ce era dupa umila mea parere un veteran al ascensiunilor montane. Mi-am luat inima in dinti si i-am cerut acordul de ai face o poza, acceptand cu zambetul pe buze.

Stiind ca nu mai avem mult pana la punctul final al coborarii noastre si al finalului acestei zile de ascensiune a varfului Mont Blanc, am decis sa stam mai mult si sa savuram momentul. In timpul acestei mici si binemeritate relaxari, ne este dat sa observa o tanara ce prezenta pe pometi niste arsuri solare foarte-foarte pronuntate din cauza ca nu se daduse cu crema pentru protective impotriva razelor UV ale soarelui.

Pana la urma, totusi trebuie sa ne urnim din acest loc si sa incepem coborarea prin Marele Culoar. Ajunsi la buza abruprului avem parte de o retinere… cum mama…. am urcat aceasta portiune la lumina lanternelor frontale. Este ditamai abruptul si undeva se vede refugiul Tete Rousse, se poate distinge mai bine-zis, si se mai pot observa pe traseu unele personae ce urca sau coboara.

Ma uit la Gabi si el se uita la mine, ne pufneste rasul de ce fata avem uitandu-ne unul la celalant si mirarea ce se citeste pe fata fiecaruia…

Asta este, cum am urcat asa si trebuie sa coboram. Cu casca pe scafarlie si asigurati in anoul pus pe cablu, cu coltarii pe bocanc ne intreptam descatarand spre refugiul Tete Rousse.

 

Toate bune si frumoase, insa pe unele portiuni ma cam incurca coltarii deoarece este doar stanca.

Pe cand descataram intr-o zona, din cauza ca coltarii dadeau de stanca, scap printer dinti cateva cuvinte neaose romanesti si ne este dat sa auzim “Ati fost sus pe varf?”. Uimiti de intrebare ne indreptam privirea spre cele trei personae care urcau pe langa noi spre refugiul Gouter si avem placuta surpriza sa aflam ce erau trei romani din Brasov ce intentionau sa ajunga in urmatoarea zi pe varful Moant Blanc.

Am hotarat sa facem o mica pauza si a le oferii cateva detalii in ce priveste traseul, ce ar fi bine sa faca si care ar fi portiunile poate mai solicitante. Plecam mai departe in retragerea noastre spre refugiul Tete Rousse,

cu portiuni de descatarat pe stanca si din cand in cand gheata,

insa eu sunt la capatul puterilor mele fizice si din cauza ca hrana a fost epuizata de mult, nu mai am batoane energizante, fiind nevoiti sa ne oprim de mai multe ori. Insa cu ocazia acestor opriri avem bucuria sa ne delectam privirea cu peisajul alpin. Chiar daca refugiul Tete Rousse este din ce in ce mai aproape, mie imi pare ca se indeparteaza.

Pana la urma ajungem in platoul unde este refugiul si privim in spate la Marele Culoar ce ne-a stors ultimele puteri,

insa totul trece destul de repede deoarece ajungem chiar cand soarele incepe sa apuna si creaza culori superbe deasupra norilor si pe versanti abrupti plin cu zapada sau pe ghetarii ce pornesc de sus.

Arunc o ultima privire spre refugiul Goute si intru in refugiu la o binemeritata si asteptata portie de… supa la plic si pateu.

Ajunsi in interior, suntem informati amabil de personalul de la refugiu ca lucrurile noastre personale au fost scoase din dormitor, doarece am ajuns foarte tarziu si neprogramati, iar locurile noastre unde am dormit au fost distribuite catre cei care au nevoie de obihna pentru ascensiune de maine spre varful Mont Blanc, insa putem dormi in sala de mese. Era mult prea tarziu sa mai coboram in valea Chamonix, plus de asta, dormitul in sala de mese nu costa. Acceptam cu deplina intelegere situatia si ne punem sa pregatim hrana, supa. Doar ca constantam ca am ramas fara apa si decidem sa cumparam o sticla cu apa de la refugiu. 5 euro sticla de 1.75 litri (in vale aceiasi sticla era 0,30 euro-centi). Ne uitam unul la celalant si hotaram… pateu mancam. Insa ne este oferit de catre o persoana o sticla cu apa, ceeace ma salvat mai ales pe mine, doarece aveam nevoie de o supa. Dupa ce ne-am potolit foamea, stam de vorba cu cei din jurul nostrum, marea majoritate fiind dintre cei ce maine vor incerca sa ajunga pe varful Mont Blanc. Este o invalmaseala de nationalitati de pretutindeni, femei si barbati de diferite varste. Fiind unii dintre putinii care am venit de sus si ramas la refugiu, suntem luati la intrebari de cum este traseul, iar bucurosi le oferim aceste informatii. Se las intunericul si incet-incet unii se retrag la somn, pentru ca la noapte o parte din ei vor incerca sa ajunga pe varf din prima etapa, la fel cum am facut eu, fara a se mai opri pentru o noate la refugiul Gouter sau Vallot. Ma bag la somn frant de oboseala, dar cu un zambet mare… FUSESEM PE VARFUL MONT BLANC.

Gabi s-a trezit in miezul noptii si a surprins o imagine superba, cu luminitele frontalelor ale celora care se aflau in urcare prin Marele Culoar spre refugiul Gouter si mai departe spre acolo sus, ACOPERISUL ALPILOR – VARFUL MONT BLANC.

Cateva informatii care ar putea sa va intereseze:

– Recomand sa stati la unul dintre cele doua refugii, Tete Rousse sau Gouter, pentru a dormii bine.

– Se poate sta si la cort in apropierea refugiului Tete Rouse.

– Plecati cu „noaptea in cap” (evitati blocajele pe anumite portiuni),

– Atentie pe portiune de urcare prin Marele Culoar (cele mai multe accidente din timpul ascensiunilor pe aceast varianta, au avut loc pe aici, de aceea mai este denumit si Culoarul Mortii),

Echipament folosit, haine:

– Ciorapi din lana,

– Iegari/colanti,

– Chiloti culoare inchisa J (daca faceam pe mine de frica, sa nu se vada ceva dubios),

– Pantaloni de schi (la intoarcere am crezut ca ma coc pe dedesubt),

– Tricou bumbac (pe atunci nu se gaseau tricouri tennice sintetice),

– Bluza “polar”,

– Geaca groasa (geci tehnice sau cu puf va recomand, ca acum se gasesc),

– Cagula (bate un vant puernic in creasta si pe varf),

– Manusi din polar (este foarte frig pe durata noptii, daca urci noaptea, iar pe varf bate un vant tare ce face ca temperatura resimtita sa fie undeva la-15°C).

Echipament tehnic:

– Bocanci dublii din piele de la Lowa Alpine (foarte grei, atunci mai erau plastici),

– Coltari cu legaturi clasice (legaturi cu curele, sfatul meu sa folositi legaturi semi-automate sau automate, pentru a fi dati mai usor pe portiunile unde este doar stanca),

– Piolet classic (nu este nevoie de piolet tehnic, nu se face catarare pe blocuri cu gheata),

– Ham,

– Doua anouri echipate cu carabine cu siguranta (este nevoie de a te asigura prin zona Marelui Culoar),

– Casca (nu se stie ce pica de sus, mai ales prin Marele Culoar),

– Ochelari pentru soare (arde foarte tare soarele si poti sa-ti pierzi vedere macar o perioada),

– Rucsac de 40 litri (prea mare),

Optional coarda dinamica, daca doriti sa faceti ascensiunea in maxima siguranta si daca cumva alunecati, sa aveti mai mari sanse de a fi salvati din cadere.

Mancare si lichide:

– Supe la plic,

– Pateu,

– Slanina

aceste fiind de consumate la refugiu,

– Batoane energizante (sau intarit din cauza frigului, fiind imposibil de mancat),

– Batoane cu branza topita (sau intarit, din cauza aceluiasi frig).

aceste nefiind consumate, caci s-au intarit.

Lichidele consumate au fost apa si ceaiul (apa la refugiul este foarte scumpa, este bine sa o aveti cu voi achizitionata din vale).

De mancat si baut se poate la refugiul Tete Rouse si Goute, insa pentru noi a fost foarte scump.

Harti cu traseul si locul refugiilor, acestea fiind preluate de pe internet

TUTUROR VA DORESC ASCENSIUNE PLACUTA SI CU SUCCES

SPRE VARFUL MULT VISAT