Tacerea secerisului sau ganduri la trecerea dintre ani

Cuvintele nu sunt ale mele, dar pot fi…

Trairile nu sunt ale mele, dar pot fi…

Din infinit a mai plecat un an… spre infinit! Deschid palma si din căusul ei se scutură anii, asemeni plevei. A mai rămas doar un bob micut cât o frântură de timp. E al meu si doar atât mi-a mai rămas…

Păsesc pe aleea ce însoseste malul apei. E răcoare si liniste adâncă… încă. În aer pluteste mireasma petardelor si artificiilor de revelion. Doi porumbei stau lipiti si motăie. Ei nu au calendar ca si oamenii si nu îsi măsoară viata în zile, săptămâni, ani… Pentru ei clipa este iubire infinită si zborul… o dulce înăltare. Privesc, admir si calc usor să nu-i trezesc. Nu sunt singur si cu toate acestea se aude doar un pas.

Mă simt strivit de clopotul de liniste si mă asez pe o bancă, la umbra ultimei nopti din anul acesta. Rând pe rând, oamenii coboară din casele încălzite si se îndreaptă spre Primărie. Ei nu vor aprinde lumânări în memoria numelor înscrise pe o piatră, ci vor aprinde fitile. Ca în fiecare an, cerul se va umple de stele căzătoare multicolore, iar aerul se va îmbâcsi de mirosul înecăcios si greu al petardelor. Pe buze simt un iz de bucurie amestecată cu tristete. E timp de veselie si amarnice regrete. E timpul să înceapă, dezlăntuite, canonadele lumesti, adevărate tunuri împotriva ostirilor ceresti.

Închise îmi sunt ploapele si palmele crispate, iar buzele încep să murmure o rugăciune. Mental încerc să asez pe fiecare rachetă un rând din Tatăl Nostru si un gând din trecut ce îmi apasă sufletul. Încerc să îmi eliberez trecutul de gânduri si de fapte, strângând cu bucurie în palmă, un bob mărunt de timp. Clipe irosite până acum, îmi par doar artificii care ard, pocnesc frumos, dar care lasă în urma lor doar fum…

În jurul meu se aud tot mai multi pasi, dar parcă nu merg haotic, ci au un sens anume. Simt trupul tot mai greu si apoi usor de tot. Simt că plutesc si urmăresc pasii, miile de pasi ce se aud în stânga mea. Deschid ochii si un alb intens mă face să-i închid la loc. E o senzatie ciudată, parcă as iesi dintr-un beci întunecos si rece, pe o colină înzăpezită, scăldată de razele soarelui. Încet, încet, mijesc ochii si caut să percep. Nu simt, doar văd… nu pot atinge… e straniu sentiment, dar este tare frumos în jur.

Un sir imens de oameni, încolonati, urmează în tăcere o potecă prin albul imaculat. Am senzatia că este zăpadă, dar nu e… Nu o pot atinge, nu o pot simti… o văd doar, si-i intuiesc esenta. Interesant cum oamenii sunt îmbrăcati diferit: unii în haine de zi cu zi, iar altii în haine albe, lungi, imaculate. Privirea lor e mereu în pământ si am senzatia că nu se văd între ei, dar se urmează. Buzele lor se miscă încet, iar mâinile lor sunt împreunate ca pentru rugăciune. Încerc să intru în rândul lor si nu pot face nici un pas. Îi pot urma doar paralel, îi pot privi, dar nu-i pot atinge…

Păsesc alături de ei pe poteca care urcă mereu. Nu văd capătul, pentru că aceasta se pierde după o culme. Păsesc si privesc, păsesc… urc odată cu ei si nu stiu unde… Constat că merg pe propria mea potecă, că buzele mele rostesc rugăciuni, iar mânile mi s-au împreunat. E minunat, e liniste infinită, e vremea tăcerii. Nu stiu cât timp am urcat, aici parcă nu mai există notiunea timpului, aici parcă nu ai nevoie de calendar.

Mai sunt putin pasi si voi vedea dincolo. Observ că unora li s-au schimbat hainele din mers, din haine de zi cu zi în haine albe, imaculate, iar chipurile lor radiază Lumină. S-au transformat sub privirile mele în Oameni de Lumină. Altii au devenit tot mai pământii la fată, abia mai păsesc, buzele lor au încetat să se mai miste, iar mâinile lor s-au lungit pe lângă corpurile încovoiate.

Fără să-mi dau seama, păsesc dincolo de linia orizontului. O lumină puternică mă orbeste. Pur si simplu cad în genunchi sub puterea ei. Capul îmi stă plecat si nu pot ridica privirea. Ploapele refuză pur si simplu să se deschidă, parcă nu ar fi ale mele. Îmi fac semnul crucii si cu fruntea proptită în albul imaculat, spun din tot sufletul singura rugăciune care mi-o aduc acum aminte: Tatăl Nostru. Abia după ultimele cuvinte pot ridica usor capul si pot deschide ochii. În fata noastră, a sirului interminabil de oameni este asezat un tron. Acest tron nu atinge nimic si nu poate fi atins de nimic. Pe tron stă Isus, în marea Lui simplitate. E cu ochii închisi si se roagă continuu. La stânga Lui, cam la un metru în spate, Maica Lui Isus cu lacrimi în ochi. O imensă liniste îmi cuprinde tot trupul si o bunătate cum nu am simtit niciodată în viata mea.

Imesul sir de oameni se perindă prin fata tronului. Fiecare se opreste pret de o fractiune de secundă, se închină si pleacă mai departe pe poteca care se bifurcă. Isus nu judecă. El se roagă continuu… Oamenii, prin faptele si gândurile lor, se judecă singuri. Aflati în fata tronului îsi aleg singuri poteca. Tăcerea secerisului învăluie orice fiintă.

Cei cu haine imaculate urcă mereu pe o pantă lină, spre o lumină parcă infinită si se pierd în ea. Pur si simplu sunt absorbiti de acea lumină. Cei care au rămas cu hainele de zi cu zi pe ei, ajunsi la bifurcatie, o apucă pe o potecă abruptă, deosebit de anevoioasă, spre o vale întunecată, opacă. Cu un suspin scurt, ei se pierd în întunericul care îi învăluie. Îi mai zăresc putin cum orbecăie prin întuneric, iar pasii lor se împleticesc mereu, calcă haotic, debusolati… si apoi hăul negru îi înghite.

Observ ceva ce până acum nu am văzut: la o parte din cei cu hainele de zi cu zi, odată ajunsi în fata tronului, ochii li se umezesc si încep să curgă lacrimi. Hainele lor se transformă instantaneu în haine de lumină, chipul lor radiază si urcă spre lumina infinită.

Stare de bine, bunătatea cu care sunt înconjurat, mă atrage spre tron. Încerc să mă ridic si să pornesc spre tron, dar nu pot. Simt că ceva nu mă lasă să păsesc, cu toate că îmi doresc din tot sufletul să ajung în fata tronului. Încerc să împreunez palmele pentru rugăciune si văd pumnul drept strâns, parcă ar tine ceva în el. Deschid usor pumnul si văd un bob de grâu care a încoltit de la căldura si umezeala palmei mele. În acel moment, corpul se face greu ca de plumb, privirea se încetosează, ploaplele cad peste ochi si nu mai văd nimic, nu mai simt nimic…

O bubuitură zdravănă mă readuce la realitate. În jurul meu e plin de cioburi de sticle de sampanie, dopuri de plută, resturi de artificii si petarde. În aer e miros greu de praf de puscă si carton ars. Porumbeii zboară haotic, lovindu-si aripile de toate crengile, iar câinii care ieri erau vitejii parcului, acum fug cu coada între picioare si scheaună jalnic. În tot orasul se aud bubuiturile sutelor de artificii, ultima mare bucurie de revelion a oamenilor. Este trecere dintre ani, este singura zi când porumbeii si câinii au calendar.

Încă o bubuitură si cerul este cuprins de o ultimă sferă înrosită de mii de stelute. O ultimă clipă de bucurie si apoi liniste. Din când în când, tipătul strident al sirenei de pe ambulantă sparge linistea aparentă a noptii. Gălăgia si distractia s-a mutat în apartamente si în sufletul oamenilor.

În timp ce porumbeii se asează speriati pe creanga lor, mă ridic si vreau să plec. Ceva nu mă lasă, încă… Deschid pumnul drept si văd un bob de grâu încoltit din tăcerea secerisului. Strâng cu drag la piept singurul bob încoltit de timp.

            E timpul meu, atât mi-a mai rămas…

Paul Ionescu                                                             03.01.2012

                             Arad

*** La ultima liturghie religioasă din an, preotul comunitătii noastre, la darea de seama a anuntat cu un glas pierdut:

,,Anul acesta au fost 37 botezuri si 103 înmormântări…”