Jurnalul cu poze/filmulet. Ziua cand ARAD-ul A AJUNS pentru prima oara PE ACOPERISUL AFRICII, 06.09.2009

    Scopul jurnalului cu poze/filmulet

Nu sunt primul si nici nu sunt ultimul roman si/sau aradean ce va urca pe anumite varfuri importante ale muntiilor din intreaga lume, prin fortele proprii sau ajutat de cineva – ghid, cu sustinere financiara proprie sau cu ajutorul financiar venit din partea cuiva. Da, stiu… stiu ca o urcare pe Kilimanjaro si pana pe varful sau cel mai inalt, Uhuru de 5895 m, este pentru marea majoritate a celora care cunosc si stiu ce inseamna ascensiunile montane la inaltime/altitudine, expeditii sau alpinism, o plimbare si chiar ceva banal, ca vorba aia “Pana si Andreea Marin “Zana” de la “Surprize, Surprize” a fost pe Kilimanjaro”. Este foarte adevarat, au fost si au sa mai fie romani si aradeni care vor incerca sau chiar vor urca pana pe acoperisul continetului African. Doresc sa felicit pe toti cei care au incercat si au reusit sa ajunga pe varf, cei care au „ratat” varful sa fie increzatori caci exista data viitoare, cei ce doresc sa ajunga pe varf – bafta, insa trebuie apreciat efortul tuturor si din partea mea, iar eu tin sa-i felicit pe toti.

Scopul jurnalului cu poze/filmulet este, poate, sa fie citit si apoi util sau de folos, nu de reclama adresata mie si motiv de lauda proprie, cu/despre partea finala a unei aventuri montane africane si ziua ascensinii unui varf ce a fost urcat si va fi urcat de multi, chiar de romani si aradeni, insa pentru mine a fost o zi speciala cand am realizat ceva aparte pentru mine si orasul din judetul Arad.  Sunt doar o persoana de pe la campie – din Arad, care are ca hobby aventurile montane, EU NU SUNT ALPINIST.

    De ce varful Uhuru din masivul Kilimanjaro?

La terminarea prezentarii ascensiunii reusite pe varful Mont Blanc de 4810 m din Alpi in anul 2007, am fost intrebat de binecunoscutul alpinist aradean si inspiratia mea pentru a realiza si eu cateva aventuri montane la inaltime – ZsolTorok, “Si acum ce urmeaza?”… “Cred ca ma duc pe Kilimanjaro, pentru ca nici un aradean nu a mai urcat pana pe varful Uhuru si “Pentru ca EXISTA”. Aceasta a fost raspunsul meu si replica partiala unui faimos alpinist veteran al primelor tentative de asceniune a faimosului varf Everest cand a fost intrebat de ce isi doreste sa urce pe acoperisul montan al TERREI, “Pentru ca EL EXISTA”. Chiar daca nu este un varf tehnic din punct de vedere alpinistic si nu este considerat o mare performanta ascensiunea acestui varf, imi doream sa fac ceva mai aparte si unic pentru ceea ce inseamna orasul si judetul arad, o prima asceniune importanta a unui varf. Iar varful Uhuru din masivul Kilimanjaro de pe continentul African, face parte din grupul “7 SUMMITS – 7 VARFURI” – cele mai inalte 7 varfuri montana de pe fiecare continent si din grupul “7 VOLCANO – 7 VULCANI” cele mai inalte varfuri vulcanice de pe fiecare continent. Mai ales ca la o discutie cu o parte dintre cei din comunitatea montana aradean, am luat decizia de a incerca si noi – cei de la campie, sa incercam a ajunge pe cateva dintre aceste varfuri. Iar, incet-incet, aradenii si ARAD-ul a ajuns pe cateva dintre cele 7 varfuri. Era momentul, ziua, ora si timpul ca ARAD-ul sa ajunga pe cel mai inalt varf montan si vulcanic al continetului African, acoperisul africii. Pentru mine era ceva special si aparte, sa-mi onorez tatal – Ioan Cismas, printr-o ascensiune montana mai aparte (desi el dorise sa ma vada mare football-ist, castigator de Cupa a Campionilor Europeni).

    Cateva date despre Kili poate nu ar strica…

Multe persoane stiu ca masivul Kilimanjaro si cel mai inalt varf al Africii se afla in Kenya, dar…. este gresit. Acestea sunt datele legate de Kilimanjaro, cele mai “adevarate” (pot exista erori, deoarece fiecare este cu parerea lui). Masivul Kilimanjaro se afla in partea de nord-est a Tanzaniei, cea mai mare parte a masivului fiind in Tanzania si doar o parte pe teritoriul Kenyei. Masivul este format din trei conuri vulcanice separate si distincte: Kibo, Mawenzi, Shira, iar cel mai inalt varf al Africii, varful Uhuru de 5895 m este numai pe teritoriul  Tanzaniei. Cel mai inalt varf al Africii, este format de fapt din doua varfuri care sunt luate in considerare impreuna, deorece sunt foarte apropiate si nu exista o separare vizibila, varful Kibo de 5892 m si varful Uhuru de 5895 m, marcat fiind doar varful Uhuru, acestea apartinand conului vulcanic Kibo. Varfurile sunt situate pe marginea craterului Kibo. In zona mai exista varful Mawenzi de 5121 m apartinand conului vulcanic Mawenzi si varful Shira de 3942 m apartinand conului vulcanic Shira.

Exista mai multe rute posibile de urcare, de 4 zile si pana la 9 zile, fiecare cu portiuni mai bune sau mai “tehnice”.

 

Prima ascensiune reusita pe varful Uhuru a avut loc in 06.10.1889 de catre germanul Hans Meyer si austriacul Ludwig Purtscheller, iar prima ascensiune romaneasca a avut loc in 1994, reusita apartinand alpinistului David Neacsu. Poate parea banal sa urci pe muntele si varful cunoscut dupa titlul unei carti celebre “Zapezile de pe Kilimajaro”, insa nu este atat de simplu si usor, deoarece rata de reusita este de doar 65%.

Traseul pe care l-am ales si pe care l-am parcurs eu si Adrin Moldovan, a fost Lemoso-Shira-Machame Route, deoarece  este cel mai lung de pe Kilimanjaro, cu o durata 8-9 zile si care porneste din partea nord-vestica, coboara spre sud, continua prin sud catre parte sud-estica de unde se urca pe varf si ofera o perspectiva larga asupra muntelui (putem astfel sa vedem si sa simtim Africa) iar aclimatizarea a fost mai buna. Am pornit din orasul MOSHI situat la 915 m pana la poarta de intrare in rezervatia Kilimanjaro – Landorossi Gate la 2360 m si am urcat pana la Big Tree Camp la 2650 m, a doua zi am continuat pana in Shira 1 Camp la 3505 m, ziua a treia ne-a dus pana la Shira 2 Camp la 3810 m,  in a patra zi am urca pana la aproximativ 4655 m in zona Lava Tower, in ziua cinci am urcat pana la Arrow Glacier la 4830 m si apoi coborat pana  la 3965 m in Barranco Camp, ziua a sasea ne-a dus in Karanga Camp la 4043 m si pentru ziua a opta a fost  urcare pana la 4863 m unde se afla Kosovo Camp. Acesta a fost ultimul loc de campare inainte de ascensiunea pe varf de a doua zi, ziua a noua. Au fost 16 ore, din care a trebuit sa urcam 6 ore, trecand prin primul obiectiv important – Stell Point la 5730 m si urmand margine craterului Kibo cu locul Elveda Point la 5885 m si ajungand in punctul/locul final  la 5895 m pe varful Uhuru, dupa care coborarea inapoi la 4863 m si dupa o scurta odihna cu continuare coborarii pana la 3100 m unde se afla Mweka Hut Camp. Ultima zi, ziua a zecea, a fost pentru iesirea din masivul si rezervatia Kilimanjaro la 1641 m la Mweka Gate si revenirea la hostelul din Moshi.

 

 

DAR… CUM A FOST ASCENSIUNEA PE UHURU – KILIMANJARO?

    “Japan, Adrian… it’s time” aud din partea lui Thomas. Nauc de somn incerc sa ma trezesc si sa ies din sacul pentru dormit, ma uit la ceas si este doar ora 00:10, dar ne imbracam si mancam, suntem gata de plecare spre in sfarsit varful Uhuru, dupa cum ar spune unii, pe Kilimanjaro. Cand am dat sa introduc in al meu rucsac banner-ul nostru pe care sunt trecute logo-urile sponsorilor, mesajele scrise de la prieteni/cunostinte si harta judetului Arad cu Steagul Romaniei, Adi imi spune “Japan, il iau eu. Pana aici l-ai dus tu, dar de aici il duc eu pana pe varf”. “Imi pare rau Adi, dar il duc eu, asa cum l-am dus in fiecare zi in rucsacul de pe spatele meu”. “Japan, te rog, lasa-ma pe mine sa il duc. Asa voi fi nevoit sa ajung pana pe varf, unde impreuna trebuie sa ajungem si sa facem poza cu el”. Cu aceasta explicatie foarte buna, banner-ul a ajuns in rucsacul lui Adi. Inainte de plecare, Living si Thomas ne informeaza despre ce urmeaza sa facem in urmatoarele ore,“Vom urca incet-incet, Pole-Pole, varful este acolo si nu pleaca, dar in cazul vostru nu-mi fac probleme!” au fost spusele lui Living iar la final, pentru a ne imbarbata si a ne ridica moralul, ne-am impreunat mainile, Living si Thomas strigand….“TEAM ROMANIA!”. Ne luam rucsacii, aprindem lanternele frontale si PLECAM ACOLO SUS la ora 00:40 SA DUCEM PPENTRU PRIMA OARA ARAD-UL PE ACOPERISUL MONTAN SI VULCANIC AFRICAN, VARFUL UHURU de 5895 m din MASIVUL KILIMANJARO.

Chiar daca este noapte si intuneric suntem calauziti de o luna plina, in fata noastra se pot distinge luminitele lanternelor de la cei care au plecat mai devreme din Barafu Camp pentru a urca si cobora in timp util. In timp ce urcam, privim si in spatele nostru, unde vedem un sir luminos care ne urmeza. Urcusul nu este greu, doar pietris si praf (noi ne asteptam sa fie gheata, de aceea avem in picioare bocanci de altitudine, pana in 6500m). In fata este Living, urmat de Adi si de mine, Thomas incheind grupul nostru (pe varf urcam doar eu si Adi, impreuna cu Living si Thomas, restul baietilor asteptandu-ne intoarcerea de pe varf).

 

Living pastreaza acel ritm placut de urcare, Pole-Pole (chiar daca pentru mine este putin cam incet), astfel suntem depasiti de alte persoane, care sunt la randul lor imediat ajunse si la fel depasite de catre noi, acestea deabia mai respira si sunt deja epuizate (pe aceasta portiune de urcare se dovedesc foarte eficiente benzile pentru nas contra sforaitului, pe care le purtam toti patru). In aceasta urcare, desi este dificil si nu se vede aproape nimic, mai fac cate o poza sau filmez; fotografiile sunt cu noi iar imaginile filmate sunt in locurile unde ne-am oprit si/sau cu picioarele mele sau ale lui Adi in timp ce urcam. Desi ar fi trebuit sa facem trei opriri de lunga durata pana in Stella Point, am facut doar doua mai mari, a cate 15 minute, pentru a manca (la scurtele opriri am fost sfatuiti sa bem cat mai multa apa).

 

Urcare este din ce in ce mai placuta, desi nu vedem pe unde punem urmatorul pas, doar simtim cand urcam, deoarece este mai greu de respirat.

 

La una dintre scurtele opriri am observat ca Living atipeste… astfel aflam, eu si Adi, ca nu dormise aproape defel, dar ne asigura ca totul este OK.

Urcam tot mai sus, totul este perfect, insa ne amuzam ca nu stim pe unde trebuie sa o luam, nu avem nici un reper in fata noastra dupa care sa ne putem ghida, nu stim cat mai vem de urcat, asa ca ma intreb „Daca totul este OK, totusi in ce directie este varful?”

 

Noroc ca iesim pe o zona de unde ne lumineaza frontala naturala – Luna, putand astfel sa vedem pe unde urmeaza sa ajungem, din cate se pare…

Tot pe aceasta portiune de urcare, cand am dat sa plecam dintr-un scurt popas, Adi sa dezechilibrat putin, deoarece nu mai purta geanta cu camera video pe care o ducea in partea din fata, avand la el doar rucsacul din spate, geanta cu camera video fiind luata de Thomas (fiind o camera semi-profesionala este cam grea). Si eu am avut un mic incident: ma uitam in fata sa disting cat am mai avea de urcat si am ametit usor, deoarece nu purtam ochelarii de vedere (aveam cagula deoarece era frig si ochelarii se abureau de la respiratie). Am renuntat imediat la cagula, optand pentru purtarea ochelarilor. In timp ce urcam catre Stella Point, Living este recunoscut dupa voce de catre unul dintre ghizii care se afla undeva in fata noastra si am placuta surpriza sa ma aud strigat de catre unul dintre baietii cu care jucasem carti in Karanga Valley camp, urandu-mi “Acuna matata Japan” – Totul este OK, Japan!!! Nu stim cat este ora, cat am urcat si pe unde suntem, ne bucuram ca incet-incet credem ca ne apropiem de primul obectiv.

 

Fara alte incidente serioase si mult mai repede decat s-ar fi asteptat chiar si Living, ajungem in Stella Point la 5646m la ora 04:45 unde luam o pauza mai mare.

Din acest punct se poate distinge craterul vulcanului, pe cei care ne urmeaza in spate sau cei care se indreapta spre locul pana unde trebuie sa ajungem eu si Adi – varful mult dorit si cel mai frumos rasarit de soare, acolo departe, unde este curbura pamantului.

 

Fericit ca suntem acolo si nu mai avem mult de mers, il iau pe Adi in brate si-l bat usor pe cap. Dar dintr-o data, aproape zbierand, Adi imi spune: “De ce dai, de ce dai ma!!!” (va este cunoscuta replica din filmul “Reconstituirea?!”). Astfel, aflu ca il doare tare capul dar ca o sa treaca, dar nu sunt convins de acest lucru si aproape rastit, Adi imi spune: “Da, sunt OK!!!”. Mancam niste batoane de cereale, bem din acele sucuri isotonice cu proteine, ne odihnim putin mai mult, deoarece stim ca nimic nu ne mai impiedica sa ajungem pe varf. Dam sa plecam si observam deabia atunci o femeie care este intinsa pe jos in sacul de dormit, cu furtunul de la camilbag in gura si din care bea ceva mixtura de glucoza, proteine… fiind supravegheata de ghidul ei. Cand sa pornim, s-a ridicat si ea, cu intentia de a continua mai departe, pana pe varf?! Adi, i-a atras atentia ei si ghidului care o insotea, ca nu este un lucru prea bun, dar Living ne-a recomandat sa nu ne bagam, deoarece decizia de a continua apartine doar ghidului ei?! Incepe sa se lumineze si sa rasara soarele, varful este din ce in ce mai aproape si trebuie sa plecam pentru a ajunge in sfarsit ACOLO. Adi mi-a spus sa merg eu in fata, sa fiu eu cel care ajunge primul pe varf, deoarece ideea acestei ascensiuni a fost a mea. Chiar daca nu am vrut, totusi ma indepartez putin de el, dorind sa fiu doar eu si gadurile mele pe ultimii metri. Pe acesti ULTIMI METRI m-am filmat discutand cu mine, am ras si am plans in acelasi timp, am “vorbit” cu tatal meu. Gandurile sunt departe, si la cei de acasa, care stiu ca in aceasta zi noi incercam sa ajungem pe varf.

La 06:15 AM ora din Tanzania, in data de 06.09.2009 am ajuns in punctul final al ascensiunii. Dupa nici un minut ajunge Adi si deabea acum ma pot bucura.

 

Suntem o echipa, bucuria este a amandurora, ne strangem in brate (daca ar fi posibil am lua pe toti cei prezenti si pe cei de acasa, din Arad, din Romania in brate), iar cuvintele nu isi au rost. In sfarsit, dupa un an si jumatate de eforturi cu bune si rele, ne vedem impreuna visul implinit, noi si ARAD-ul pentru prima oara pe acoperisul montan si vulcanic African, varful UHURU de 5895m din masivul Kilimanjaro. 

Chiar si soarele doreste sa fie parte la bucuria reusitei noastre, a tuturor aradenilor si rasare in toata splendoare lui  pentru a vedea…

 

ca in acest loc ne gandim la toti cei de acasa – ARAD – ROMANIA, la toate persoanele care au avut incredere in noi si aceasta aventura montana africana; familia, prieteni, sponsori/colaboratori… Ei mereu sau aflat alaturi de noi doi si ei se gasesc alaturi de noi pe varful Uhuru prin acest banner, facem poze si ne filmam cu pancarda care indica varful NOSTRU

 

Tot aici trebuie sa-mi iau ramas bun de la tatal meu, care decedase de sapte ani si doar in acest loc am simtit sau avut puterea sa-mi plang tatal. Poza doar cu mine pe varf, o fac impreuna cu poza tatalui, a fetitei si sotiei mele.

 

Din varf, se vede umbra varfului Uhuru proiectata pe cer si marea de nori, astfel suntem siguri ca ne aflam pe cel mai inalt varf al Africii (acest fenomen se poate vedea doar in aceste locuri, pe cele mai inalte varfuri ale fiecarui continent.).

 

Ne asteptam sa fie si ceva zapada, dar… ce putem vedea, sunt doar ramasite ale ghetarilor care au fost candva stapani aici pe varf, in crater este plin de praf, dar totul ne da sezatia de maretie.

 

Apar si alte persoane pe varf. Fara sa ne cunoastem, ne felicitam pentru reusita sau zambim cu intelegere. Si surpriza… acea turista care urca din greu spre Barafu Camp, ajunge pe varf, iar eu cu Adi o aplaudam si felicitam. Cel mai interesant ne-a fost dat sa vedem si auzim un grup de trei persoane ce au ajuns pe varf aproape imediat dupa noi, ce u decis sa sarbatoreasca prin deschiderea de doze de bere si chiote… (aveam sa aflat chiar de la ei, ca chefuisera toata seara si la un moment le-a fost spus ca trebuie sa pornesca pe varf si s-au conformat).

Eu si cu Adi savuram fiecare clipa, moment…

 

si fiind mai relaxati ne decidem sa mai facem o poza cu cei DOI MINUNATI OAMNEI ce n-au ajuta sa ajungem pe acoperisul Africii, sa-i spunem aradenii nostrii din Tanzania – Africa, ghidul LIVING si ajutorul ghid THOMAS.

 

De stat am mai sta, dar trebuie sa coboram. Cu incuviintarea lui Living, coboram pana la unul din ghetarii mai apropiati, care ni se dezvaluie din departare cu frumoase culori si nuante.

Spre mirarea noastra, suntem singurii care coboara pana la ghetar?!

Insa noi suntem cei castigati. Aflati la baza ghetarului avem parte de privelistea dezolanta a ce insemna topirea “Zapezilor de pe Kilimanjaro”, afland de la Living si Tomas ca acesti ghetari se topesc intr-un ritm accelerat de la an la an. In acest loc este o liniste asurzitoare si totodata placuta, realizand ca de fapt AICI ESTE VARFUL.

Gheata si ghetarul ne ofera posibilitatea sa vedem straturile timpului ce au trecut peste acest varf.

Este MAGIC totul in jur.

 

 

Tot astept sa inatalnesc si pe altii care sa coboare la ghetar, insa ei se indrepta doar spre varf Uhuru sau spre coborare.

 

Dar sederea noastra pe acoperisul Africii s-a sfarsit. Ne indreptam catre Stella Point dar mai privim o data catre locul unde sunt ghetarii

mai ales ca s-a format o frumoasa mare de nori si deabea se distinge locul unde se termina ghetarii si unde incep norii…

 

privim la locul pe unde am fost – varful Uhuru si la varful vecin – Mweka.

 

Ajungem locul la Stella Point, putem astfel sa vedeam cum era pe aici

 

si tot de aici putem sa vedem pe unde am urcat in noapte.

Zambim si ne bucuram la fiecare pas…

Asta este, cum am urcat, trebuie sa coboram cumva, si pentru ultima oara apuc sa vad ceea ce este inca ghetarii de pe Kilimanjaro

Coborarea este putin obositoare, din cauza pietrisului care aluneca sub talpile bocancilor si a prafului care se starneste.

 

In sfarsit avem semnal la telefoanele mobile si pot sa-mi sun sotia – Mihaela Maria si pe fetita noastra – Edeline Cristiana, pentru a o anunta de reusita noastra “Mihaela, am reusit. Am ajuns pe Kilmanjaro”. Somnoroasa si surprinsa, mi-a raspuns “Aveti grija la coborare si ne revedere acasa (deabea dupa ce am terminat convorbirea, si-a dat seama cu cine a vorbit)”.

Panta fiind destul de inclinata si pietrisul exact ca si grohotisul de prin unii munti din Romania, ne ajuta la coborare, alunecand usor-usor…

Pe coborare catre campingul nostru, ne intalnim cu alte persoane care urca, le dorim reusita si ei ne felicita, dar intalnim si cazuri mai neobisnuite. Persoane care deabea se mai tineau pe picioare si erau tractate cu ajutorul betelor de catre ghizi (unii erau impinsi din spate), toti acestia intr-o stare de zombi. La un moment dat, ne intalnim cu un numar mare de porteri care urcau si aflam ca, aproape de varf, un grup de studenti din Anglia se blocasera de epuizare si cerusera ajutor pentru a fi coborati?! Ne oprim din ce in ce mai des, iar la o astfel de oprire, din cauza caldurii si a oboselii, Adi a dormit in pozitia sezut, starnind amuzamentul meu si a lui Living cu Thomas.

Kosovo camp si Barafu camp se vad foarte bine din traseul de coborare si putem vedea ce bine a fost ca am ales sa dormim putin mai sus de Barafu Camp.

Mai relaxati si scapati intr-un fel de grija ascensiunii, facem mai multe opriri, stam de vorba intre noi si ajungem in sfarsit inapoi la campingul Kosovo, unde suntem intampinati cu suc de portocale, de catre Emanuel. Ne dezechipam, mancam ceva la repezeala, obositi, dorim sa intram in cort pentru un somn de doua ore, dar mai privim o data in sus spre locul unde am fost. Dar chiar inainte de a intra in cort, eu si Adi, mai vedem un lucru care ne starneste mirare si confuzie… O tipa, singura si deabia tinandu-se pe piciore, se indrepta catre Barafu Camp. M-am dus sa vad daca are probleme serioase si, din pacate, chiar avea; era in talpile goale, deoarece avea ceva probleme cu bocancii!!!“OK, dar unde iti este ghidul???”.“Nu stiu”, veni raspunsul si continua coborarea!!!Uimit de cele vazute si auzite, fara sa pot avea o alta conversatie cu ea, sunt nevoit sa ma indrept catre cort si… la somn.

Dupa un somn bun, ne trezim, facem rucsacii, mai fotografiem prin camping si privim catre varf, dar trebuie sa plecam, deoarece astazi mai avem de coborat pana in Mweka Hut camp la 3100m.

Privim spre acolo sus si inca nu realizam ca cu cateva ore in urma, am pasit pe acolo sus unde se vad acele pete albe

Relaxati si bucurosi pornim in coborare si trecem prin Barafu camp (pana la Barafu am mai intalnit persoane care deabia atunci coborau de pe varf). Campingul Barafu se anima din nou, primeste alte persoane, toti cu aceiasi dorinta… sa urce pe varful Uhuru. Iar campingul Barafu nu isi dezice agitatia si aglomeratia, ne este dat sa vedem tot felul de grupuri chefuind – desi inca nu ajunsesera pe varf. Dar cel mai evident si simtitor in Barafu este mirosul, mirosul insuportabil de la toaletele amenajate sau neamenajate din zona. De data asta trecem in mare viteza prin zona acestui camping, poteca pe care o urmam la aceasta coborare este foarte larga

Aruncam o ultima privire catre UHURU – Kilimanjaro, dar deja acolo sus, norii au pus stapanire pe varf.

 

Peisajul la coborare in prima portiune este dezolant, piatra, nisip si praf, din loc in loc sunt momai (punem si noi o piatra la ridicarea uneia), zarim in stanga noastra conul vulcanic si varful Mawenzi

iar in dreapta putem sa vedem lungul drum ce vine dinspre Barranco Camp si Karanga Camp

Ajungem intr-o zona de coborare pe o culme lunga si asemanatoare unui platou, in aceast zona fiind si intersectia mai multor trasee in masivul si rezervatia Kilimanjaro

Dar acest traseu dezolant de coborare tine doar pana la sfarsitul platoului de unde incepe o coborare spre Millenium Camp, de aceea o ultima privire spre Uhuru – Kilimanjaro. Ramas bun, MULTUMIM

Ajungem in apropiere si deasupra de Millenium Camp la 3950m, iar de aici incepe vegetatia.

Din locul de unde putem vedea deja Millenium Camp, observam ca mai jos de acesta sunt nori, poate totusi nu scapam de o ploaie africana.

Pe o momaie pun o piatra pentru… TATA

Dupa un scurt popas in Millenium Camp, continuam coborarea printre nori, in speranta ca se va face senin. Dar degeaba, nu putem sa vedem nimic, este pretutindeni ceata sau nori si doar din cand in cand se mai face o fereastra, care insa imediat dispare.

Trecem printr-o portiune asemanatoare cu cea intalnita prin muntii nostri, poteci inguste si incadrate de fiecare parte de vegetatie inalta (la noi este jneapan), unele portiuni ale potecii sunt intarite pe margini cu bucati de lemn si au canale pentru scurgerea apei in sezonul ploios, existand chiar si poteci in/cu trepte?!

Auzim zgomote de apa sau cascade si ciripit de pasarele, vedem flori gigantice

ramasitele scurgerilor raurilor de lava care au creat chiar si mici grote

dar… ceata pretutindeni.

Deja auzim zgomot si grabim pasul…

ajungem deasupra padurii unde este amplasat Mweka Hut Camp

urmam o ultima portiune de poteca bine batatorita si cu „ziduri” inalte de vegetatie

si dupa jumatate de ora suntem in sfarsit ajunsi in punctul final al acestei zile, Mweka Hut Camp la 3100 m. Dar ce agitatie… Acest camping parca este un mic satulet; cu stradute, centru, dispensar in caz de nevoie… La corturile noastre, suntem asteptati cu masa gata pusa. Este o masa festiva, dar chiar si asa, deabia ne atingem de mancare din cauza oboselii.

Este ultima noapte petrecuta in/pe masivul Kilimanjaro si desi am fi vrut sa mai stam de vorba cu baietii, somnul ne indeamna sa mergem la culcare. Meritam un al doilea somn bun dupa ce AM DUS ARAD-UL PENTRU PRIMA OARA PE VARFUL UHURU – KILIMANJARO.

Accesand link-ul de mai jos, puteti viziona un mic filmulet de prezentare a filmului de 2 ore cu despre aventura montana a primei ascensiuni aradeane a celui mai inalt varf montan si vulcanic a acoperisului continentului African, Uhuru de 585m – din masivul si rezervatia Kilimanjaro.

https://codmunte.wordpress.com/2011/01/25/filmulet-pentru-ca-exista-varful-uhuru-de-5895m-din-masivul-kilimanjaro-africa-2009/

Cateva informatii care ar putea sa va intereseze, pentru aventura africana pe Uhuru – Kilimanjaro:

– Plecati cu „noaptea in cap”spre varf – rasaritul este superb si o sa vedeti curbura pamantului, umbra varfului proiectata pe pamnt,

– Camparea inainte de ascesiunea varfului sa fie daca se poate in zona Kosovo Camp, o sa evitati zgomotul si mirosurile de la toalete din zona Barafu Camp, sunteti mai sus si ajuta la aclimatizare,

– Daca mai gasiti, cumparati si folositi plasturi „Anti Sforait”, care ajuta la respiratie prin tragerea si marirea orificiului de la nari,

– Impriteniti-va cu carausii, bucatarul, ajutorul de ghid si ghidul. Stati serile de camping de vorba cu ei, jucati carti, cantati si dansati, spune-ti glume si bancuri, impartiti micile dulciuri cu ei, daca sufera de ceva si aveti medicamente sa-i ajutati. La sfarsit, dati-le bacsis sau o parte din echipament. SUNT OAMENI FOARTE FAINI

Echipament folosit, haine:

– 1 pereche ciorapi „tehnici”,

– Iegari/colanti,

– Chiloti,

– SupraPantaloni,

– Tricou tehnic sintetice,

– Bluza “polar”,

– Geaca tehnica subtire, se poate si geaca cu puf,

– Cagula,

– Caciula cu polar,

– Manusi din polar (poate fi destul frig pe durata noptii, daca urci noaptea, iar pe varf bate un vant tare ce face ca temperatura resimtita sa fie undeva la -15°C).

Echipament tehnic:

– Bocanci Mammut, nu foarte foarte tehnici,

– Ochelari pentru soare, arde foarte tare soarele si poti sa-ti pierzi vedere macar o perioada),

– Bete telescopice,

– Parazapezi, sa nu va intre pietricele si praf de la ce a ramas din fostul vulcan,

– Rucsac de 40 litri (prea mare),

– Nu este nevoie de coltari, piolet, ham, anouri, carabine, casca.

Mancare si lichide:

– Alune,

– Minibanane,

– Batoane energizante si batoane cu cereale,

– Apa si bautura isotonica