ARTICOL. Prima parte – CEL MAI INALT VARF DE LA… ESTE ???

CARE CEL MAI INALT VARF??? ACEASTA ESTE INTREBAREA…

> Parerile sunt diferite, existant patru criterii mai des intalnite.

Marea majoritate a persoanelor stiu ca varful Everest este muntele al carui varf se afla la cea mai mare distanta de nivelul marii, ajungand la 8850m altitudine. Daca luam inaltimea de la baza la varf, varful McKinley din Alaska, este mai inalt ca varful Everest, desi are deasupra nivelului marii doar 6193m, dar “este mai inalt” decat varful Everest deoarece varful/muntele McKinley se inalta dintr-o campie aflata la 300–900m, avand o inaltime de la baza la varf de 5300–5900m. Prin comparatie, inaltimea bazei varfului/muntelui Everest se situeaza de la 4200m pe partea sudica pana la 5200m inspre Podisul Tibet, rezultand o inaltime de la bază la varf de 3650–4650m. Varful Chimborazo din Ecuador este cu 2168m mai departe de centrul Pământului (6384,4 km) decat Everest (6382,3 km), deoarece Pamantul este mai bombat la Ecuator. Totuși, varful Chimborazo are o inaltime de doar 6310m peste nivelul marii, și dupa acest criteriu nu este nici macar cel mai inalt varf din Anzi. In functie de criteriu baza, varful Mauna Kea din Hawaii este cel mai inalt munte masurat de la baza sa; ridicandu-se la peste 10100m, masurat de la baza sa de pe fundul oceanului si pan ape varf, varful avand insa doar 4205m peste nivelul marii.

Cel mai inalt varf de la nivelul marii

VARFUL EVEREST de 8850m

TARA: NEPAL/CHINA

REPERE GPS: 27°59′17″N / 86°55′31″E

> Varful Everest, numele tibetan al Muntelui Everest este Chomolungma sau Qomolangma – “Mama sfanta”, iar transliterarea numelui din chineza este Zhūmùlangma Fēng – “Mama Pamant”, numele local al muntelui in regiunea Darjeeling era Deodungha – “Muntele Sfant”, este cel mai inalt punct de pe Pamant si cel mai inalt de pe continental Asiatic, cu o altitudine de 8850m, aflat in Muntii Himalaya, pe granita dintre Nepal si China.

> In martie 1856, britanicul Andrew Waugh a declarat ca varful Kangchenjunga are 8582 m, iar varful XV are 8839 m, concluzionand ca varful XV este “foarte probabil cel mai inalt din lume”. In mai 1999, o expeditie americana, condusa de Bradford Washburn, a plasat un dispozitiv GPS pe cel mai inalt punct stancos, iar rezultatul dat de aparat a fost o altitudine de 8850 m, la o grosime a ghetii de inca 1 m, aceasta cifra este cea mai des folosita (desi nu a fost recunoscuta oficial de Nepal). La 09.10.2005, dupa cateva luni de masuratori si calcule, Biroul de Stat pentru Geodezie si Cartografie din China a anuntat oficial ca inaltimea Muntelui Everest este de 8844,43 m±0,21 m, aceasta institutie afirmand ca este cea mai precisa masuratoare efectuata, aceasta inaltime fiind a celui mai inalt punct de piatra si nu a ghetii si zapezii care-l acopera.

>  Existau numeroase nume locale, cel mai cunoscut nume in Tibet vreme de cateva secole fiind Chomolungma, nume ce aparea pe o harta din 1733 publicata in Paris de geograful francez D’Anville. Totusi, Andrew Waugh a afirmat ca, data fiind pleiada de nume locale, este dificil sa favorizeze un nume fata de celelalte. Astfel, el a hotarat ca varful XV sa fie botezat dupa George Everest, predecesorul sau in functia Geodez General al Indiei. George Everest s-a opus numelui propus de Waugh si a comunicat Royal Geographical Society in 1857 ca numele Everest nu poate fi scris in hindi si nu poate fi pronuntat de „locuitorii Indiei”. Numele propus de Waugh a ramas insa valid, in ciuda obiectiilor sale, si in 1865, Royal Geographical Society a botezat numele dupa George Everest, intai folosind numele de Mont Everest, si apoi Mount Everest. La inceputul anilor 1960, guvernul nepalez a denumit oficial Muntele Everest Sagarmatha. In 2002, organul de presa al Partidului Comunist Chinez – Rénmín Rìbào a publicat un articol in care se pleda impotriva utilizarii numelui englezesc al muntelui in Occident, insistand ca acesta sa fie denumit dupa numele Tibetan, ziarul argumentand ca numele chinezesc (de fapt nume tibetan) era mai vechi decat cel englezesc, Muntele Qomolangma fiind marcat pe o harta chinezeasca veche de peste 280 de ani.

>  Varful Everest are doua trasee principale, creasta de sud-est dinspre Nepal si cea de nord-est dinspre Tibet, dintre cele două rute principale, cea de sud-est este mai „usoara” si mai des utilizata. Acesta a fost si traseul folosit de Edmund Hillary si Tenzing Norgay in anul 1953. Acesta a fost, insa, un traseu ales mai mult din ratiuni politice decat pragmatic, intrucat granitele Chinei erau inchise pentru occidentali in anii 1950 dupa ce China Comunista a preluat controlul asupra Tibetului de la Republica China. Cele mai multe tentative de escaladare au loc in luna mai, inainte de anotimpul musonic de vara. Odata cu apropierea anotimpului musonic, o schimbare in curentul jet il impinge inspre nord, reducand vitezele medii ale vantului in zonele superioare ale muntelui. Se fac incercari uneori si dupa musoni, in septembrie si octombrie, cand curentul jet este din nou impins temporar spre nord, dar atunci zapada depusa de musoni si vremea mai instabila fac escaladarile mai dificile.

> Pana la prima reusita au existat numeroase incercari, toate terminate cu esecuri si unele chiar cu pierderi de vietii omenesti, dar cea mai importanta expeditie fiind in anul 1924. Prima tentativa initiala de ascensiune  a fost abandonata cand vremea nefavorabila a impiedicat infiintarea Taberei VI. Urmatoarea tentativa de ascensiune, in care s-a urcat fara oxygen, pe o vreme ideala si s-a reusind traversarea versantului nordic spre Culoarul cel Mare, a facut-o echipa formata din Norton si Somervell, Norton ajungand pana la 8558m, desi a urcat numai 30m in ultima ora. Mallory a adunat ultimele resurse de oxigen pentru o ultima tentativa de ascensiune, alegandu-l ca partener pentru aceasta ascensiune pe tanarul alpinist Andrew. In 08.06.1924, George Mallory si Andrew Irvine, au plecat in tentativa de ascensiune si de a ajunge pe varful Everest, ei alegand ruta prin Pasul Nordic – Creasta de Nord – Creasta de Nord-Est, tentativa din care nu s-au mai intors. Noua ani mai tarziu, pioletul lui Mallory a fost descoperit de un grup de alpinisti la aprox. 8500m, iar la data de 01.05.1999, o expeditie special constituita sa gaseasca cadavrul lui Mallory pe versantul Nordic, a desoperit scheletul bine conservat a lui Mellory intr-un bazin de zapada, sub si la vest de pozitia obisnuita a Taberei VI. Astfel, in comunitatea alpinistilor au aparut controverse la intrebarea “daca vreunul din ei ajunsese pe varful Everest si cu 29 de ani inainte de ascensiunea oficiala a lui Sir Edmund Hillary si Tenzing Norgay din anul 1953”, dar consensul general intre alpinisti, este ca George Mallory si Andrew Irvine  nu au ajuns niciodată pe varful Everest.

>  Pentru anul 1953, permisiunea de ascensiune a varfului/muntelui Everest o are noua expeditie britanica, care a fost condusa de John Hunt si care a ales doua echipe de alpinisti pentru a incerca sa ajunga pe varful Everest. Prima echipa de alpinisti formata din Tom Bourdillon și Charles Evans, s-a apropiat in data de 26.05.1953 la 100m de varful Everest, intorcandu-se din cauza extenuarii, dar traseele gasite de aceatia ai resursele de oxigen au fost de mare ajutor urmatoarei echipe. Dupa două zile, dintre membrii expeditiei s-a efectuat a doua si ultima incercare de a ajunge pe varf, cu cea de-a doua echipa de alpinisti, neozeelandezul Edmund Hillary si serpasul/tigrul Tenzing Norgay din Nepal. Dupa o ascensiune in conditii neasteptat de bune, urcand prin Pasul Sudic, in ziua de 29.05.1953 – la 11:30 a.m. ora locala,  AU AJUNS PE VARFUL EVEREST la 8850m. La acel moment, Hillary si Tenzing au afirmat ca reusita a fost rezultatul unei munci de echipa a intregii expeditii, dar Tenzing a dezvaluit dupa cativa ani ca Hillary a fost primul care a ajuns pe varful Everest. Ei au stat pe varf o scurta perioada de timp, cat sa faca fotografii si au ingropat in zapada cateva dulciuri si o cruce mica drept ofrande, inainte de coborarea spre tabara de baza. Vestea succesului expeditiei a ajuns la Londra chiar in dimineata incoronarii reginei Elisabeta a II-a, de aceea, intorsi la Kathmandu după cateva zile, Hunt (britanic) și Hillary (supus al Elisabetei, care este si regina Noii Zeelande) au aflat ca fuseseră innobilati cu Ordinul Imperiului Britanic. Tenzing (supus al Regelui Nepalului) a primit din partea Regatului Unit Medalia George.

> Conditiile care clasifica o zona drept “zona morții” se aplica si varfului Everest, aceasta zona incepand de la altitudini de peste 8000m. Varful Everest are o zona a mortii in care este deosebit de dificila supravietuirea: temperaturile pot atinge niveluri foarte scazute si avand ca rezultat degerături ale oricarei parti a corpului expuse la aer; din cauza temperaturilor extrem de mici, zapada este inghetat in anumite zone, alunecarea si caderea in prapastii constituind un pericol mortal suplimentar; vanturile puternice fiind si ele o amenintare; iar din cauza ca presiunea atmosferica pe varful Everest este aproximativ o treime din cea de la nivelul marii, inseamna ca in aer este doar o treime din oxigenul disponibil la nivelul marii. Lipsa oxigenului, extenuarea fizica, frigul extrem si pericolele ascensiunii contribuie toate la gradul de periculozitate din “zona mortii”, de la peste 8000m altitudine. In luna mai 2007, “Caudwell Xtreme Everest” a efectuat un studiu al nivelului oxigenului in sangele uman la altitudini extreme, peste 200 de voluntari urcand la Tabara de Baza Everest situata la 5380m altitudine, unde li s-au efectuat diverse analize pentru a examina nivelul de oxigen din sange, iar o echipa a efectuat analize si pe traseul alpinistilor care erau in ascensiune catre varful Everest. Chiar si la Tabara de Baza la 5380m, nivelul scazut al oxigenului disponibil are un efect direct asupra saturatiei cu oxigen a sangelui, de doar 85-87%, iar la nivelul marii acesta fiind regula intre 98-99%. Probele de sange recoltate alpinistilor chiar pe varful Everest la 8850m altitudine, au indicat niveluri foarte scazute de oxigen, unele rezultate indicand incompatibilitate cu viata. Majoritatea expeditiilor folosesc tuburi si masti de oxigen incepand cu “zona mortii” de la altitudini de peste 8000m, chiar daca sa dovedit ca pe varful Everest se poate ajunge si fara oxigen suplimentar dar cu riscuri mai mari. Rirscurile cele mai des intalnite atunci cand nu se utilizeaza in ascensiunile finale catre varful Everest: oamenii nu mai gandesc clar daca nu au oxigen suficient, iar combinatia de conditii meteo dificile, temperaturi scazute si pante abrupte necesita capacitatea de a lua rapid decizii corecte, care sa nu le puna viata in pericol, atat a lor si a colegilor de ascensiune din echipa sau grupul din care fac parte. Utilizarea acestor tuburi cu oxigen in incercarile de ascensiune pe varful Everest a fost controversata dealungul anilor, incepand cu alpinistul britanic George Mallory, care a spus despre utilizarea lor ca este nesportiva, dar pana la urma a ajuns la concluzia ca este imposibil de ajuns pe varful Everest fara tuburi cu oxigen si chiar le-a folosit el insusi in ascensiuni. In 1953, cand Tenzing si Hillary au ajuns pentru prima oara pe varful Everest, au folosit masti cu oxygen, si astfel in urmatorii 25 de ani, tuburile de oxigen au devenit echipament standard la orice tentative de ascensiune a varfului Everest. Totusi, in 08.05.1978, alpinistul italian Reinhold Messner si alpinistul austriac Peter Habeler au realizat prima ascensiune fara tuburi de oxigen, pe traseul de pe creasta de sud-est. Desi a fost criticat pentru aceasta ascensiune si sugerandu-se ca ar fi folosit “mini-sticle cu oxigen” (ceea ce Messner a negat), Messner a devenit primul alpinist care a ajuns singur pe varful Everest si fara tuburi de oxigen sau sustinere, pe traseul nord-vestic si care este cel mai dificil (prin Pasul Nordic si Marele Culoar), la data de 20.08.1980, urcand trei zile complet singur din tabara de baza care este situata la 6500m altitudine.

> Va urma… Cel mai inalt varf de la baza sa – VARFUL McKINLEY de 6168m.